Perspectivă

Pe mine mă tot miră faptul că deşi Olanda are unele din cele mai liberale viziuni asupra vieţii, deşi aici totul pare permis şi aproape că nu-i urmă de discriminare, majoritatea femeilor devin casnice după ce nasc, în timp ce bărbaţii întreţin întreaga familie.

Am discutat zilele trecute cu o studentă olandeză. Tipa avea un scop destul de clar în viaţă. Să-ţi găsească un soţ care să o întreţină. Desigur, va termina facultatea, va munci o vreme- ideal ar fi totuşi o slujbă part-time- apoi se va căsători şi va avea copii. Moment în care îşi va dori să le ofere o educaţie corespunzătoare. Iar munca s-ar putea să o împiedice. Desigur, are nevoie de servicii medicale, sociale şi tot ce ar deriva din taxele pe care le-ar plăti dacă ar fi angajată. În Olanda , taxele pe venit sunt aproximativ 35 %. Soluţia a venit rapid: soţul va fi de acord să i se retragă din salariu şi taxele corespunzătoare ei. Sigur, nu toată lumea gândeşte aşa, sunt femei multe care muncesc, care vor face asta în continuare, dar pe mine m-au revoltat puternic planurile ei.

Apoi am reanalizat situaţia. În România asta nici n-ar fi posibil, poate că de asta e aşa de greu de conceput de către mintea mea. În România A munci sau a nu munci? nu e o întrebare frecventă pentru femei. Mai degrabă ar fi A avea o slubjă sau două slujbe în acelaşi timp?. Stadiul nostru de dezvoltare nu permite existenţa prea multor familii în care un singur salariu să fie suficient pentru o viaţa decentă. Uneori nici două nu reuşesc să acopere cerinţele minime.

Dorinţa ei e firească în condiţiile în care bărbatul are posibilitatea să câştige îndeajuns de mulţi bani pentru o viaţă puţin peste nivelul minimei decenţe. De ce să munceşti cu înfioarare zi şi noapte pentru mai mulţi bani, când viaţa nu înseamnă numai bani- că nu poţi nici s-o cumperi, nici s-o prelungeşti? Argumentul ei – acela de a se ocupa de o bună educaţie a copiilor este unul extraordinar de puternic. Am crescut cu cheia de gât, veneam singură de la şcoală, îmi făceam singură temele şi uneori părinţii mei veneau de la serviciu înainte să adorm. Pentru că altfel n-aş fi avut ce mânca. Am fost cazul fericit care nu a fugit de acasă, nu a vândut obiecte din casă, nu s-a pierdut undeva pe drum, dezorientat de lipsa cuiva care să-l îndrume. Am avut poate prea devreme maturitatea să înţeleg că viaţa nu-i mereu justă. Nu regret nimic acum şi nu-mi condamn părinţii pentru că ştiu că au făcut ce a fost mai bine pentru mine. S-au sacrificat enorm şi n-au fost singurii. Totuşi , ce ne facem sutele, miile de copii care se uită zilnic la pozele părinţilor plecaţi în Italia?

Nu cred că e o ruşine să fii întreţinută de bărbat atâta timp cât devii o mamă şi o soţie excelentă. Desigur, acum visez că o să le împac pe amândouă- şi carieră şi familie. Şi înainte să am discuţia cu tipa din Olanda, care părea destul de inteligentă, nu aş fi acceptat nici măcar ipotetic să renunţ vreun moment al vieţii mele la o carieră agitată şi aducătoare de succes.

Nici acum nu cred că aş accepta vreodată să fiu întreţinută de bărbat, dar cel puţin nu mai condamn cu atâta uşurinţă femeile care fac asta- cu condiţia să fie mame şi soţii excelente.