Am fost întrebată de curând de ce atâta fascinaţie din partea mea pentru multiculturalism? De ce atâta dor de ducă şi atâta sete de oameni din diverse locuri ale lumii?

Şi am încercat să găsesc un răspuns.

Am crescut în Botoşani. Un oraş în care nu am văzut nici un străin. Oraş în care văzusem români şi rromi.

Pe când aveam vreo şapte anişori, ai mei fraţi au plecat la facultate. Cu ocazia asta am ieşit din Botoşani şi am fost până la Iaşi. O cu totul altă lume.

Am cunoscut prietenii lor. Eram în camera de cămin a fratelui meu şi mi-a spus că în seara aceea urma să-l cunosc pe prietenul lui negru, Babika (nu ştiu sigur dacă aşa se scrie.) Timp de câteva ore mi-am tot închipuit cum o să fie. Văzusem persoane de culoare la televizor, dar tot mi se părea că în realitate o să fie cu totul altfel. Spre seară, Babica a intrat în cameră, râzând. I-am văzut dinţii albi în contrast total cu pielea foarte neagră. Am început să plâng. M-am speriat. Parcă nu puteam accepta că e şi el om şi n-o să-mi facă nimica rău. Babika a plecat rapid din cameră şi a revenit peste vreo 10 minute cu o îngheţată Bambi la cornet (una din cele mai scumpe pe vremea aceea). Între timp m-am liniştit, toată lumea îmi explica că e un om bun, şi el ca toţi oamenii. Am acceptat apoi îngheţata, am dat mâna cu el şi am început să vorbim. El era student la Medicină şi vorbea destul de bine româna. Mi-a spus că e din Sudan şi alte lucruri pe care nu mi le mai amintesc. Nu-l priveam în ochi ci mă uitam la mâinile lui şi la culoarea foarte deschisă a palmei. Când am revenit acasă, am căutat Sudan pe hartă şi am avut un sentiment tare ciudat. Mie mi s-a părut enormă distanţa de la Botoşani la Iaşi (144 km) şi el venise din Africa.

Brusc, totul se redimensiona în capul meu. Şi m-am gândit încă de atunci că mi-ar plăcea să mă duc şi eu în altă ţară cândva.

Până la 18 ani am mai cunoscut doi sau trei străini, veniţi întâmplător prin Botoşani. Mă fascinau la fel de mult ca şi Babika. Îi întrebam de ţările lor ca despre o comoară. Aşteptam un răspuns care să mă şocheze şi eram uşor dezamăgită dacă mi se răspundea că e cam la fel ca în România, că oamenii nu au nici un membru în plus sau în minus.

La 18 ani am ajuns prima dată în Bucureşti, când am venit la examenul de admitere. Şi acolo a fost explozie de culturi, de oameni, de culori. Simţeam din ce în ce mai mult că trebuie să plec, că trebuie să aflu eu singurică cum e pe alte meleaguri.

Şi am ajuns în cel mai multicultural oraş al lumii. Şi pun la fel de multe întrebări oricărui străin pe care îl cunosc. Şi aştept acelaşi zâmbet pe care Babika l-a afişat acum mulţi ani. Şi de cele mai multe ori îl primesc. Şi asta mă face şi mai însetată de nou.

Îmi plac oamenii din alte culturi pentru că am trăit într-un locşor în care n-am avut acces la ei. Pentru că demult, într-o zi, m-am uitat ore bune la o hartă a lumii încercând să-mi închipui cât de mare e de fapt ea. Şi cât de colorată.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 3 comments

Leave a Comment

Your email address will not be published.