Şi fotografiile?

Pe aceeaşi străduţă Moxa pe care calc zilnic de prea multe ori am observat acum câteva ore ceva sinistru. Lângă un tomberon mult prea plin cu gunoi zăceau împrăştiate zeci de fotografii…Erau pe stradă, pe trotuar, toate vechi, alb-negru cu margini zimţate.

Mi s-a oprit răsuflarea pentru că am şi călcat pe una din ele până să-mi dau seama ce sunt toate bucăţile acelea de hârtii… Până să văd că erau chiar bucăţi de viaţă, cine ştie de-a cui…

Nu rup niciodată fotografii pentru că mi se pare că rup suflete. Primul gând care mi-a trecut prin minte după ce relaţia de amor nebun care mi-a marcat frageda tinereţe s-a terminat fără vreo şansă de reînviere a fost: “şi cu pozele ce fac?”Erau doi ani plini de întâia plecare la munte, întâiul Crăciun împreună, întâiul Revelion, întâiul an şi-atâtea alte prime dăţi… Erau lacrimi şi zâmbete şi fericiri prinse acolo de o bucată groasă şi lucioasă de hârtie. Ştiam că aveam să le privesc zilnic de va fi să le păstrez, la fel cum ştiam că aveam să regret dacă le-aş fi aruncat sau rupt… Şi le-am pus deoparte, ascunse într-o cutie, într-un colţişor de inimă şi le am şi azi şi-mi amintesc cu drag de unele momente…

De ce le-o fi aruncat? M-am uitat atent… erau poze cu copii jucăuşi, era o fotografie cu oameni plângând la marginea unui sicriu şi chipul rece al celui ce n-a mai fost, erau tot felul de personaje râzând, îmbrăţişându-se, era apoi marea şi plaja în spatele unui chip de demult. M-a durut că fiecare din oamenii aceia ar fi meritat un loc călduţ într-un album, ar fi meritat să fie unii lângă alţii şi din când în când să mângâie privirile celor ce voiau puţină nostalgie. M-a durut că fiecare din ei avea faţa schimonosită de la umezeala asfaltului, că vântul îi purta de colo-colo şi că erau striviţi de fiecare câine sau picior neatent…că mi-au stârnit milă şi că m-au răscolit fără de voia mea…