Tăios

Îmi face o deosebită plăcere să mă aflu în tren. Nu orice fel de tren. Nu are nici un farmec Săgeata albastră. E minunat când la tine în compartiment doi bătrâni sforăie, iar pe o căldură de 40 de grade un el sau o ea refuză să deschidă geamul. E minunat să ştii că e al tău coridorul, că o să deschizi geamul şi o să priveşti ore în şir la maşini, copaci, munţi şi pustiu ce-ţi aleargă prin faţă. Un el te va invita în alt compartiment, pentru că e liber şi pentru că şi el cândva a vrut să fie liber de zgomot şi de zăpuşeală.

CFR-ul are şi lipsuri- preţuri mari, calitate slabă. Iert asta şi aleg în continuare trenul când vine vorba de drum. Trenul m-a dus mereu în tabere, excursii,  weekend-uri cu prietenii, la concursuri, olimpiade, examene, acasă, în Bucureşti, la el… În tren am dormit, am mâncat, am învăţat, am jucat cărţi, am citit, am râs, am cunoscut temerari ca mine, am pierdut bani, am ascultat muzică, am povestit, am ţinut trandafiri in mână, am … .

Zâmbesc de fiecare dată mecanicului când cobor. E un mulţumesc pe care el îl înţelege imediat. Nu ştiu câţi fac asta sau dacă mai face cineva asta. Dar eu îi sunt recunoscătoare că am ajuns cu bine din nou.

Şi totuşi, e ceva ce-mi sfâşie inima de fiecare dată când plec. Şuieratul trenului. Tăios şi strident, îmi dă un fior sumbru şi îmi pune un nod în gât. Când urmează un drum lung, momentele de pe peron sunt lungi şi tăcute. Urc în tren şi liniştea în care privesc pe cei ce mă conduc îmi pare că ar dura o vecie, dacă n-ar fi el- şuieratul. Pleacă apoi trenul. Şi se duce liniştea.