Săptămâna asta mi-o fost una înlăcrimată aşa că n-am cum să scriu altfel decât cu emoţie şi posturile de pe blog.

Sămbătă am ieşit pentru ultima oară din camera 124, etajul 1, căminul Moxa D. Am stat trei ani acolo, iar ultimii doi au fost într-o formulă de excepţie.

V-am povestit şi vouă de-atâtea ori despre fetele mele, toate frumoase, deştepte şi cucuiete (iar asta pot să confirme prietenii mei care căutau pretexte să mă vizitize de doru privirilor lor.).

Ca orice lucru extraordinar pe lumea asta, şi convieţuirea mea cu ele a fost ceva muritor, care s-a încheiat mai devreme decât mi-ar fi plăcut. Au rămas zeci de poze, mici cadouri pe care ni le-am făcut una alteia, gustul ceaiurilor pe care le beam zilnic, inside jokes,  parfumul fiecăreia mai mult sau mai puţin strident, prietenul comun Pornel, promisiunile că o să facem curat curând şi că o să ne apucăm imediat de învăţat, somnul în reprize de câte o oră, nopţile albe în care ne judecam, condamnam şi apoi ne iertam iubiţii pentru cine ştie ce mărunţişuri, de-a lungul unor dicuţii în şoaptă şi pe întuneric şi câte altele la fel de importante şi îndepărtate deja în timp.

Am făcut un legământ,  fetelor. Zic să ne ţinem de el şi să ne includem şi copiii curând.

Cu drag(oste),

Ralu

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 3 comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *