Am 21 de ani. Nu ştiu dacă asta îmi dă sau nu dreptul să vorbesc despre fericire. Alerg de când mă ştiu după ea.

De cele mai multe ori când am fost tare aproape de ea, fie m-am oprit să-i las un avans fie am cotit spre dreapta sau spre stânga ca mai apoi să revin pe drumul principal îndeajuns de târziu încât ea să fie deja departe.

Aţi sesizat că avem de multe ori o pornire absurdă de a fugi când vreo forma evidentă de fericire ni se arată în faţă?

Am preferat mereu să caut alte provocări, să-mi găsesc noi fericiri şi mai îndepărtate în detrimentul celor evidente de lângă mine. Nu ştiu de ce m-am ferit exact, dar am acum senzaţia că adevăratul curaj e cel care te face să accepţi fericirea din imediata ta apropiere mai degrabă decât fuga haotică după fericiri imposibile.

Motivul s-ar putea să fie acela că atunci când scopul tău e unul cvasi-imposibil, resimţi eşecul cu mult mai multă uşurinţă şi e uşor să-l atribui unor altor factori în afara ta, cum ar fi destinul, societatea, tradiţiile etc. pe când eşecul care ar putea apărea atunci când vrei să atingi ceva atât de uşor de atins nu are al cui să fie decât al tău aproape în totalitate.

Şi ne e frică de responsabilităţi prea mari.

Eu am decis să nu-mi mai fie teamă.

P.S.: Cer îndurare că am poposit atât de rar în ultima vreme pe-aici. Am revenit deja şi mi-e bine.

Written by raluca

În cautare de întrebari bune

This article has 2 comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *