Am mers recent cu trenul şi-am detectat un nou biznis.

Mă apropiam de vagon cu un bagaj măricel şi-am sesizat un nene masiv la capătul scărilor. Ochelari negri de soare pe ochi într-o zi ploioasă, haine curăţele şi un zâmbet binevoitor. Când să urc, mi-a înşfăcat bagajul ca să mă ajute, apoi a insistat să ducă bagajul până la locul meu şi să-l urce în locul destinat. Am mulţumit frumos şi de-a dreptul mirat că nu înţelegeam de unde atâta amabilitate. Apoi am înţeles. Nenea a scos o foaie şi a început să recite o poveste care începea cu “Vă rog să mă ajutaţi atât cât puteţi pentru …”.

Aşadar o mână întinsă care întâi a ajutat, chiar dacă uşor forţat. Nu sprijin astfel de gesturi în mod normal, dar în vâltoarea momentului i-am întins câţiva lei, poate şi ca să scap de prezenţa lui lângă mine (nu-mi plăcea că nu puteam să-i văd ochii şi asta îmi dădea un sentiment de nesiguranţă). Mă tot gândesc să se leagă puţin povestea şi de postul anterior despre Ajutor. Ajutorul primit (chiar şi nesolicitat) îmi trezeşte o nevoie de compensare.

Celalte biznisuri din tren sunt la fel ca acum 3-4 ani, când călătoream mai des: vânzări de telefoane (aifon 5, nou-nouţ, cu ţiplă), cărţi, reviste, integrame, şerveţele, bere, seminţe etc.. Mi-ar fi plăcut să-mi cumpăr dopuri de urechi, însă nu vindea nimeni aşa că am ascultat manele o bună bucată de drum, până când posesorul de laptop din vagon a decis că-i place mai mult Alex Velea. Mi-a plăcut şi mie 😛

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *