Am avut azi o discuţie productivă, în contradictoriu, cu un coleg de la cursul de marketing strategic şi aş mai fi continuat-o puţin, dacă băieţii simpatici din spate n-ar fi pufnit la fiecare cuvinţel de-al meu, ca să pricep că n-are rost să emit păreri, mai ales că profa se uita la mine când vorbeam şi mai ales la ei. Plus că mai erau cinci minute până la final…

Era vorba despre responsabilitatea pe care brandurile o au faţă de clienţii lor. Mai cu seama brandurile acelea care aproape creează un cult, care devin practic lovemarks.

Branduri ca Apple, ca Rolls Royce, adică acele mărci care dau clienţilor sentimentul de apartenenţă la un grup exclusivist, care mizează pe dragostea pe care clienţii lor le-o poartă. Şi care musai iubesc şi ele la rândul lor clienţii.

Şi al meu coleg susţinea că e ok ca uneori un brand care îşi are deja foarte bine stabilit grupul ţintă să înceapă să cucerească şi clienţii concuenţilor, adoptând un comportament şi-o imagine similară cu a concurenţilor. ( eu la rândul meu sunt ok cu evoluţia unui brand, dar nota bene, el nu trebuie să ajungă similar cu concurenţa. Pentru că ai săi clienţi l-au ales tocmai pentru că nu era ca şi concurenţa).

Şi eu am zis că e fundamental greşit. Că un brand e într-o relaţie strânsă cu clienţii lui, iar asta întocmai ca o relaţie de dragoste, se bazează pe încredere. Şi nu ar putea să înşele încrederea partenerilor lor, devenind altfel decât erau iniţial, pentru că aceştia din urmă s-ar simţi trădaţi. Iar colegul mi-a replicat că atunci orice client care trece la produsele concurenţei înşală, potrivit raţionamentului meu şi ar trebui pedepsit.

Eu merg mai departe şi zic (şi din păcate n-am apucat să-i spun şi lui) că un brand e un dumnezeu. El îşi iubeşte necondiţionat credincioşii, îi iubeşte pe toţi care îl urmează şi care îl adoră. Şi le iartă lor greşalele lor şi nu-i pedepseşte pentru micile trădări, pentru că ei sunt liberi şi pot alege. Între acel dumnezeu şi un altul.

Dar el, brandul, dumnezeul nu are voie să greşească în faţa credincioşilor lui, nu se poate schimba total de la o zi la alta. Pentru că ei ar înceta să mai creadă în el. Şi şi-ar găsi un altul.

Singura diferenţa între brandul dumnezeu şi Dumnezeul în care cred eu e că dacă aproape toţi muritorii se vor pierde de la calea cea dreaptă, brnadul nu poate trimite potop.Şi raportul de putere e uşor altul.

M-a prins nebunia di-un picior sau încă mai am o şansă?

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 4 comments

  1. krossfire Reply

    Eu merg pe ideea lui Hoffman…ca brandul e un nimic fabricat de cele mai multe ori. Brandurile putenrice sunt entitati independente, care au crescut natural prin advertising bun si uneori PR excelente. Niciodata nu vei construi un brand prin ”branding”, e ca si cand te-ai tatua ca sa capeti o noua personalitate.

    Brandul e un Dumnezeu prin prisma ca la fel cum bula Dumnezeului crestin se poate sparge oricand in fata ratiunii, brandurile mult mai usor decat s-au ridicat si cand o fac , de multe ori o fac definitiv. Un produs bun ramane, chiar daca valorile de brand se schimba.

    Nu te baga prea mult in chestia asta cu ”brandingul”, ca pierzi esentialul :
    http://www.hoffmanlewis.com/adcontrarian/The_Ad_Contrarian_eBook.pdf
    (We don’t sell products by building brands, we build brands by selling products)

    In esenta, dupa ce m-am ratoit putin la adoratia ta pentru brand nu pot sa nu remarc faptul ca parerea colegului tau, de altfel aiuristica, seamana cu parerea colegilor mei, ceea ce nu-i tocmai ok 😛

  2. krossfire Reply

    Damn, foloseste si un Ajas Edit Comments ca am facut ceva greseli in anteriorul (dar eram pe fuga) .

    Erata :
    brandurile puternice, nu ”putenrice”
    PR excelent, nu ”PR excelente”
    brandurile cad mult mai usor , nu ”brandurile mult mai usor”.

    Am halit si doua virgule 🙁

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *