Neslefuite

28 de ani. Atâta am făcut umbră pe ăst Pământ crezând că ştiu să fiu bipedă. Nu ştiam. Mă chinuie dureri de spate (din fericire nimic grav sau iremediabil) şi de vreo doi ani caut vindecare în kinetoterapie, fizioterapie, masaj terapeutic şi sport. Şi până săptămâna trecută nu m-aş fi gândit să caut vindecare şi în postura mea, pentru că îmi părea deja optimă. S-a uitat un terapeut la mine şi mi-a spus că arăt, stau şi mă mişc de parcă duc tot greul lumii în spate. Aparent, eu stau de obicei cu umerii încordaţi, trag de ei uşor în sus şi în spate ca să am iluzia că stau drept, când de fapt sunt tot cocoşată şi încordată. Şi mi-a spus pentru prima dată cineva că poziţia bipedă corectă e cea în care coloana e dreaptă, abdomenul e tare, pieptul e ţanţoş, ca de cocoş, iar umerii sunt relaxaţi şi mânile atârnă relaxat (ar trebui  chiar să le simt greutatea când merg). Acum, că am aflat, îmi aduc aminte măcar de câteva ori pe zi să relaxez umerii şi să îndrept coloana. Sper că se va permanentiza gestul. Şi sper că, dacă cumva şi voi v-aţi obişnuit cu o postură deficitară, să vă gândiţi la postura asta corectă şi să o exersaţi. Interesant şi trist e că dacă m-ar fi întrebat cineva dacă stau cu umerii ridicaţi şi încordaţi aş fi zis că nu, postura mea mi se părea firească şi corectă (în adolescenţă, stăteam tot timpul vizibil cocoşată, cu umerii lăsaţi în faţă, oarecum explicabil deci de ce credeam că e normal cum stau acum) …