Cold Waves- Război pe calea undelor

L-am vizionat acum o săptămână şi ceva şi m-a marcat profund. Filmul, în regia lui Alexandru Solomon, este o lecţie de la care nici un tânăr nu are voie să lipsească.Pentru ce s-a întâmplat în vremea comunismului şi pentru că securiştii, josnicii turnători de ieri sunt onorabilii oameni de astăzi.

Un documentar de o forţă extraordinară, cu imagini cutremurătoare şi un interviu care nu are cum să te lase indiferent. S-a reuşit astfel o convorbire telefonică de o incomensurabilă valoare cu Ilich Ramirez-Sanchez, cunoscut drept Carlos Şacalul. Acesta răspunde unor întrebări care au stat mult timp pe buzele românilor, referitoare în principal la atacurile asupra sediului postului de radio Europa Liberă, despre care se spune că ar fi fost comandate de regimul ceauşist.

Documentarul surprinde într-o manieră cutremurătoare adevăruri neştiute despre ce a însemnat Radio Europa Liberă pentru românii de atunci, despre tineri schingiuiţi în beciurile securităţii pentru că îndrăzniseră să asculte acest post, despre mizerii umane ca Ilie Merce, care din fost ofiţer de securitate a ajuns parlamentar cinstit, despre radactori ca Monica Lovinescu- bătută în stradă de către aceiaşi soioşi securişti, despre cei care au murit cu tumori dezvoltate în câteva luni, iradiaţi fiind în propriile lor birouri, din ordinele aceleiaşi josnice Securităţi.

Am vizionat filmul cu un sentiment de repulsie faţă de situaţia oribilă de atunci şi nu pot nici acum, după aproape două săptămâni să-mi scot din minte figura abjectă a lui Ilie Merce, care a susţinut cu fruntea sus că Securitatea n-a avut niciodată un rol atât de puternic, că în realitate, puţini au fost cei bătuţi şi că redactorii de la Europa Liberă au sfărşit de moarte naturală. El poartă acum costum şi cămaşă albă şi merge zilnic la Parlament.

Mi-e scârbă profundă de toţi securiştii care astăzi au funcţie, de copiii lor care au crescut în acelaşi spirit barbar, de cei ce se scuză că aşa au fost timpurile. Şi ai mei au trăit în aceleaşi timpuri şi sunt mândră că nu mi-e scârbă să-i privesc în ochi, că pot săruta mâna mamei, care nu a scris niciodată note informative, că pot să-mi îmbrăţişez tatăl care nu a turnat niciodată şi din a cărui cauză n-a pătimit nimeni prin beciurile sinistre ale Securităţii.

Mă doare teribil că după aproape douăzeci de ani, România e condusă tot de securişti, iar lor o să le urmeze odraslele lor, zămislite parcă întocmai în scopul de a duce ţara spre pierzanie.

Recomand cu căldură filmul şi închei cu un vers sugestiv al Paraziţilor: Comunismul a murit, dar spiritul a rămas în ţară…