Am câteva proiecte în echipă anul ăsta la şcoală. Şi deşi comunic bine şi îs ok cu munca în echipă la tot felul de proiecte, cu şcoala nu iese mereu bine. Şi am să zic de ce.

  • oamenii au nevoie de motivaţie puternică pentru a da ce-i mai bun din ei la un proiect. am avut şi plăcerea de a munci pe rupte cu alţi tineri la fel de înflăcăraţi pentru mine când am avut norocul să avem cam aceleaşi interese şi cam aceeaşi pasiune pentru proiectul în dezvoltare, dar m-am trezit şi trăgând singură căruţa când descopeream că oamenii din echipă fie nu puteau să muncească mai mult, fie nu-i interesa cu nimic să facă asta.
  • în facultate există mereu ăia cul de nu muncesc şi se fofilează de la orice proiect şi parazitează un fraier care oricum munceşte. de obicei eu eram aia parazitată. fraieră şi proastă că mă chinuiam să nu fac ceva de mântuială. La final de curs aveam toţi aceeaşi notă, atâta doar că eu am rămas şi cu ceva cunoştinţe pe care pot oricând să le aplic. diploma mea nu miroase a miroase a nesimţire. Între timp nu mai tolerez paraziţi

  • descopăr aici, şi-s tare surprinsă de asta, că mulţi dintre olandezi au prins un secret tare avantajos pentru ei: studenţii internaţionali îs foarte muncitori pentru că şi-au tocit coatele să ajungă aici, pentru că dau bani grei pentru educaţie şi pentru că notele îs importante pentru ei. aşa că ei îşi permit să o lase mai moale cu munca. Şi nu-mi prea place asta. Şi deja nu mai am toleranţă. Şi o iau ca pe o nouă provocare. So far, so good. Nici o victimă. După ce am reuşit să ajungem la stadiul în care muncim cât de cât egal (cu multă diplomaţie), ultimul război psihologic pe care îl port cu ei e referitor la ora la care ne stabilim întâlnirile de grup. Şi e în felul următor: dacă restul oamenilor pot toţi la ora 6, olandezii or să vrea 6 jumate, sau 6 şi un sfert. Numai să aibă ei ultimul cuvânt. Ceea ce deja nu mă mai deranjează, ci mai dregabă mă amuză. Când am timp, le fac jocul şi ajungem să discutăm jumătate de oră despre un sfert de oră în plus. Fac asta doar ca să mai înţeleg un pic din psihologia umană.
  • munca în echipă e foarte utilă şi a naibii de faină atâta vreme când toţi trag pentru acelaşi scop. Şi la şcoală nu vine tătă lumea să înveţe. Şi fireşte că m-am tot întrebat dacă nu cumva sunt eu nebună şi maniacă. Dar am avut şi proiecte în echipă extraordinar de productive, ce-i drept de cele mai multe ori în afara şcolii. Am avut poate cea mai bună experienţă de echipă atunci când am participat la un assesment center al P&G, făcând parte dintr-o echipă cu oameni pe care abia îi cunoscusem şi cu care trebuia să finalizăm un proiect în doar câteva ore. La final, am fost unul din cei cinci bursieri P&G, printre motivele pentru care am fost aleasă fiind şi modul de a lucra cu oamenii.  Am făcut echipă bună cu colegii de liceu cât eram redactor-şef la revista liceului. Pentru că nu ne obliga nimeni să facem asta. Am muncit frumos şi în BOS. Pentru că o făceam voluntar. V-am tot povestit şi de fundaţia Tineri pentru Tineri, unde munca în echipă era crucială şi unde am învăţat pentru prima dată ce înseamnă să te poţi baza pe un coechipier. Deci nu-s eu de vină. Sau nu numa eu.
  • Stau şi mă tot întreb cum va fi când voi începe munca într-o companie. O să fim toţi mânaţi de aceleaşi interese ? Or să fie iarăşi paraziţi cu prea mult noroc în viaţă şi pre mulţi fraieri în jur ? O să fie iar dorinţa generală de a te trage pe c*r de la orice efort, aşteptând aceiaşi bani ca şi cei care chiar au făcut treabă?

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 1 comments

  1. Elena Cîrîc Reply

    Am trecut de atatea ori prin asta si eu. N’as vrea sa fiu pesimista, insa cred ca ne vom lovi deseori de asta si cand vom incepe sa lucram pe bune.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *