Fluieri?

Cred că nu sunt singura căreia i s-a spus că fluieratul nu-i frumos. Cu atât mai mult într-o încăpere, când dacă fluieri, atunci fluieri a pagubă sau, mai rău, a moarte (adică ademeneşti paguba/moartea prin preajmă).

Pe de altă parte, mai ştiu că cei care pot face ceva fluierând (să termine o temă la mate, să sudeze, să repare o maşină…) sunt cei care nu doar că stăpânesc o abilitate, dar se şi bucură de fiecare moment în care o exersează.

Nu mai întâlnisem demult oameni care să facă ceva fluierând. Poate că sunt normele sociale care impun să te abţii de la asta sau poate că în zilele noastre e tot mai greu să fii atât de sigur pe tine, încât să faci ceva fluierând. Trăim până la urmă într-o lume în care şi somnul pare să ne ţină pe loc când totul în jur e o continuă schimbare, deci simţim mereu că suntem într-o cursă în care cu greu se justifică să fluieri.

Săptâmâna trecută însă am fost într-o cârciumă în care ospătarul flueira în timp ce aranja tacâmurile şi mâncarea. Fluiera un cântecel de el ştiut, cu ochii zâmbindu-i de fiecare dată când îi întâlneau pe ai mei, care la rândul lor zâmbeau la fluierat.