O atletă din Spania și-a petrecut 500 de zile izolată într-o peșteră, ca parte dintr-un demers științific – detalii în acest articol. Imediat după ce a ieșit a fost întrebată câte zile crede că au trecut și răspunsul ei a fost “160-170 zile”. Nu ne e greu să credem așa ceva pentru că am avut fiecare experiențe când pare că timpul a stat în loc sau, dimpotrivă, ne-a scăpat printre degete.
Iar diferențe între abilitatea de a percepe trecerea timpului în absența unui intrument obiectiv de măsurare există și între adulți și copii – luați ca grupuri (copiii simt de obicei că timpul trece greu pentru că multe din experiențele pe care le trăiesc sunt noi, în timp ce pentru aduți rutinele / tot ce știu deja pot să dea impresia că timpul fuge), dar și între indivizi – și sigur aveți în minte oameni care știu fără să se uite la ceas când au trecut cam 25 minute în timp ce alții estimează foarte prost cât timp a trecut dintr-o activitate. Primii sunt de obicei cei care sunt și punctuali, în timp ce din a doua categorie fac parte și cei care întârzie mereu/ surprinși fiind încă o dată de cât timp e nevoie pentru diverse activități pregătitoare/ pentru drum etc.. Nu fac aici o pledoarie pentru diferențe biologice între oameni, să ajung până la “unii oameni întârzie că așa e în biologia lor, hai să fim mai empatici și simpatici cu ei”, deși mi-ar prinde bine, că simt că din aceasta categorie fac parte.
Dar ce vreau să fac cu acest text e să împărtășesc niște metode de a ne împrieteni cu timpul, care mie îmi prind bine:
- Ceasul și alarmele – e evident aici că are sens să avem acces la un ceas (la mână sau la telefon), dar când fac ceva cu deadline scurt și știu că există risc să scap lucrurile de sub control, mă mai ajut și de alarme (e.g. am ceva de făcut într-o oră, pun o alarmă după 30 min, încă una cu 15 min înainte de termenul limită ca să devin conștientă de trecerea timpului). Le folosesc pe cele de pe telefon/ audio, am tendința să le ignor pe cele care apar pe ecran, setate din calendar (dar pot fi ele un instrument util). Uneori am alarme zilnic la 16.00 sau la 17.00, ca să știu că din acel punct mai am X ore până când am de finalizat ceva din zi și să conștientizez că e deja ora 16/17.
- Clepsidra de pe birou – am pe biroul de acasă o clepsidră care are nevoie de fix 30 minute ca să curga nisipul dintr-o incintă în altă. Mă folosesc de ea când am nevoie să fiu concentrată și exactă cu timpul pe care îl am la dispoziție să fac ceva și mă ajută că privind înspre ea, nu văd alte notificări și tentații. Clepsidra face parte și din recuzită pentru metoda Pomodoro, pe care, de asemenea, v-o recomand
- Soarele – aici bucuria vine și din conexiunea cu natura: am o listă de activități pe care îmi place să le fac la răsărit (scrisul e unul din ele), iar pe parcursul zilei caut uneori cu privirea soarele să încerc să-mi dau seama cât mai e din zi. Pentru mine nu are o funcție precisă de spus cât e ceasul (că nu am eu abilitatea să-l citesc), dar soarele îmi imprimă un anume ritm în zi și mă duce și într-o stare de calm, că mă ajută să văd cum soarele e acolo, indiferent ce se se întâmplă și o să fie și mâine – deci uite o sursă sigură de ceva bun pe lumea asta, chiar și când pare că binele pe lume e pe ducă
- 10 minute de resetare – rutina aceasta audio/ video durează aprox 10 min (aproape 11 cu tot cu intro) și pentru mine e ca un fel de oprire la boxe într-o cursă de F1 :). E o oprire de revizie/ recalibrare / realimentare pentru mine, și până la urmă e și o reîmprietenire cu timpul – aducem totul iar la ritm normal, cât să pot să duc până la capăt ziua așa cum mi-am propus
Mai e ceva ce n-aș pune ca tehnică deja, pentru că încă nu stăpânesc bine, dar rămâne totuși o dorință mare și poate că pe și pe voi vă ajută să știți. Îmi propun să fac cât de des posibil câte un singur lucru odată, ceea ce probabil chiar ar face posibil ca eu să-mi ascut simțul timpului 🙂 și să știu cam cât trece/ cam mai am, să simt că nu mă sabotează cu nimic și că el curge exact cum a curs mereu, nici mai repede, nici mai încet. M-am surprins nu demult întrebând pe cineva ce face, răsunsul a venit rapid sub forma lui “stau“, iar reacția mea a fost “păi și cât stai, nu vrei să faci și X, Y,Z?“. Pauza din răspuns m-a ajutat să văd absurdul – că X și Y și Z anulează aceal “stau” și nu faci niciodată mai multe lucruri bine deodată – e doar o încercare de a-l păcăli pe timp, doar că timpul nu s-a născut ieri și te păcălește înapoi. Un pas mic în direcția “câte o singură activitate, nu mai multe deodată” e să renunț la căști / podcasts când merg sau mănânc singură, ceea ce vă încurajez și pe voi să faceți – pare o trecere mai lentă și mai bogată a timpului, că rămân cu mai multe senzații despre ce-am văzut/ gustat.
