Textul de azi e o rugă pentru noi toți înarmați cu cuvinte: să fim atenți la paranteze, să le ținem șirul – odată pornite – și, ideal, să mai închidem din ele.
Nu știu cum se întâmplă pentru voi să urmăriți o discuție, dar mie mi s-a confirmat recent că modul meu nu e unic – am mai întâlnit pe cineva cu aceeași suferință. Și dacă suntem 2, eu zic că măcar un text aici merită să rămână întru dreptatea noastră. Vedeți voi, eu cunosc oameni care încep să povestească ceva, apoi văd un fluturaș de gând și se agață de el, schimbând brusc subiectul – deschizând o paranteză – și urmărind cu entuziasm noul traseu de idei, până când noi și nebănuite paranteze se deschid – la rândul lor ademenitoare și irezistibile. Și tot așa se face în curând o junglă plină de liane de idei și ne învârtim bucuroși pe-acolo cu nicio grijă să ținem minte pe unde am venit, că pare oricum că nu ne dorim să ne întoarcem vreodată. Și cunosc deopotrivă oameni nederanjați să urmărească toate aceste gânduri, care participă activ la aceste conversații, se alătură la vânătoarea de fluturași – paranteze – liane, aduc vietăți noi la fel de zburdalnice și energice, deghizate la fel de iscusit în paranteze și fac acolo o conversație plăcută și imersivă pentru aproape toți participanții, unii care se lasă purtați de toate rotocoalele de idei, cu trăiri extatice ca atunci când ești într-un roller-coaster.
Și apoi sunt și eu (și câteodată încă cineva ca mine), cu o privire schimonosită – ca înăuntrul meu și al celor ca mine sunt toate tab-urile deschise. Noi fugim cu bucurie după fluturașul din discuție dar nu uităm nicio secundă că departe în spate stau la rând parantezele deschise care ce cer să fie detaliate, poate chiar închise. Și atunci eu nu mă bucur 100% de poveste, nu sunt imersată acolo, că am un x% care rulează în background ca să țină minte unde a rămas un gând nefinalizat și despre ce era vorba, ca să putem rapid să revenim la el cu prima ocazie. E o abilitate deosebit de bună în viața profesională și un coșmar în viața personală. Mă bucur ca toată lumea preț de câteva secunde când se încheie o poveste bună, apoi redevin serioasă: “Ok, și mai ziceai ceva de A,B,C – hai să ne întoarcem acolo“. Am pentru câteva secunde un sentiment de bine, că sunt pe cale să fac ordine în gânduri, dar se oprește subit bucuria, că aud adesea “Ah, nu mai știu ce voiam să zic” și cimitirul parantezelor din mintea mea mai primește o cruce. Aș putea și eu să dezvolt un atașament precar, nu unul așa strâns, față de paranteze dar mi-ar plăcea un compromis de fapt: încerc și eu să mă relaxez cu privire la existența lor concomitentă și abandonarea lor temporară sau finală dar vă rog și pe voi cei deja detașați să fiți mai plini de compasiune față de mine și cei ca mine, cu mai multă chibzuință vis-a-vis de poveștile secundare eliberate în lume.
