Tot spun de dorința să fiu, să rămân, să revin în toate mințile – e o expresie care îmi place mult, că îmi dă un sentiment de siguranță să-mi vizualizez așa creierul. Pentru că dacă m-am convins că nu e o singură minte acolo, sunt mai multe, atunci e ok dacă din când în când câte una își ia pauză de la îndatoriri (fie să zburde nesupravegheată cine știe pe unde, fie să se închidă temporar), pentru că – uite sunt altele funcționale și găsim noi o cale să revenim în toate mințile. Cam așa îmi zic și mă ajută – ca drept dovadă uite că scriu aici și pare coerent textul 🙂 – deci nu mă mai preocupă dacă e și o explicație precisă pentru ce și cum se întâmplă acolo sus, în cap. Important e că pentru mine funcționează.
|||
Dacă simt uneori că gândurile rătăcesc pe cine știe unde și e greu să le fac să funcționeze ca un tot, le pun în față un sudoku. Unul pe zi, nu mai mult, îl fac pe cel publicat aici și mai compar cu niște prieteni reușita sau nereușita, eventual timpul de reușită. Pare că e un concurs, dar e mai degrabă un spațiu de empatie, că e o ocazie bună să ne fim martori unii altora pentru cât de ușoară ne e o zi, cât mai funcționăm sau cât de aproape e să alunecăm cine știe cât și unde. Așa că ne apreciem, ne compătimim, ne încurajăm, ne mai și lăudăm și pare că se întâmplă ceva bun din exercițiul acesta, chiar pe mai multe paliere decât am crezut inițial. Dacă mă simt creativă, încerc și Connections, tot unul pe zi, tot cu ei împărtașesc rezultate și tot simt că ne face bine minților noastre. Tot mai rar în ultima vreme, dar mai facem și câte un Wordle. Același scop: aceste jocuri sunt câinii de stână ai gândurilor noastre lipsite de ordine și scop și ni le adună la un loc să ne putem folosi cât de cât de ele.
|||
Când ofer un cadou cuiva apropiat, sunt incapabilă să-l ofer pur și simplu și trec destinatarul printr-un joc care mie îmi face deosebită placere și care cred că pe destinatar îl/o chinuie de fapt. Și uneori nu bănuiesc, ci sunt sigură – pentru că sunt toate semnele acolo și e clar că doar mi se face pe plac, din politețe, dar tot nu pot să renunț. Guilty pleasure. Și hai să dau și lumii acest gând, că ce poate să iasă rău? Jocul începe cu mine rânjind și zicând asta: “Ți-am luat un cadou. Ai vrea să ghicești ce ți-am luat?”(aici nu aștept răspuns, presupun mereu că da și trec repede de moment). “Păi atunci regula e așa: tu poți să îmi adresezi doar întrebări la care eu pot să răspund cu da sau nu și scopul e să ghicești din cât mai puține întrebări ce ți-am luat. (e.g. E ceva viu ? E ceva ce ți-am spus că îmi doresc? E ceva comestibil?)”. Jocul ar putea fi simpatic dacă până la urmă nu aș interveni să critic diverse: să zic că acesta nu e un mod structurat de a pune întrebări (că ce sens are să pui întrebarea X dacă deja am răspuns la Y din care puteai să deduci? Dar de ce începi cu întrebări specifice în loc de generale?) sau dacă aș ține cont de starea destinatarului și entuziasmul de a trece prin așa ceva în acel moment. Mi-ar plăcea să spun că am învățat ceva din toate aceste experiențe de până acum, dar v-aș minți pe față.
|||
Un punct făcut cu pixul pe o foaie (sau făcut cu creionul special pe suprafața de la remarkable, device-ul meu preferat care înlocuiește hârtia) și exercițiul de a privi 1 minut doar către acel punct e un mod rapid să accesezi o stare de concentrare – în care ai nevoie să canalizezi toată puterea minților tale să faci ceva.
|||
Am culori câte n-am avut toată copilăria mea. Pixuri, creioane, carioci de toate felurile + cărți de colorat pentru adulți. Acolo se duc mințile mele când au nevoie de o pauză/ de ceva jucăuș și lipsit de orice reguli de bun simț cromatic. Se combină culori tari unele cu altele, se depășesc contururi, se dă de mai multe ori prin același loc, încât să se vadă clar pe foaie că acolo s-a insistat cam mult, că foaia n-a putut suportat cu eleganță atâta culoare. Se întorc apoi mințile mele la locul lor și de fiecare dată vin mai calme, mai vesele și, uneori, cu idei noi.
|||
Niște minți pare că s-au convertit la religia rimelor – când devin atentă către colțul lor din creierul meu, ele nu fac decât să-mi scoată la iveală cuvinte care se termină cu “-aj”, ca Nicki Minaj / ambreiaj/ cupaj și îi învinovățesc mai ales pe cei de la Utopia Balcanică pentru asta. Am și eu partea mea de vină, că recitesc periodic acest articol scris de ei imediat după ce Nicki Minaj n-a mai concertat în România.
