Recomand funcția Blend de la Spotify – poți să faci un playlist împreună cu alți utilizatori (maxim 10) – playlist dinamic (se actualizează zilnic) și combină gusturile muzicale ale participanților, cu tot cu indicația – în dreptul fiecărei melodii, a utilizatorului sau utilizatorii care o ascultase(ră) deja. Prilej bun deci de descoperit muzică nouă, de conștientizat gusturi comune și, desigur, de amuzament.
|||
Tot cu descoperit muzică – mă regăsesc adesea blocată în ce ascultam odată, mi-e greu să am răbdare să descopăr artiști noi și am rar momente în care ascult muzică și atât, dar conștientizez asta și încerc să-mi dau mai multe ocazii, că știu deja cât de mult mă ajută muzica să trăiesc și să navighez anumite stări. Iar despre muzică nouă mă informez și din newsletterul zilnic PressOne, ediția care vine în zilele de sâmbătă, în secțiunea De ascultat.
|||
În continuare mi-e greu să țin minte ce se petrece în filme, ceea ce îmi dă, teoretic, bucuria nesperată de a vedea un film de mai multe ori și de a mă bucura de el. În realitate e frustrant și am nevoie de multe indicii ca să rememorez cum a fost o anumită scenă, dar măcar rămâne cu mine o claritate vis-a-vis de dacă mi-a plăcut mult sau nu. Dintre cele pe care le țin minte bine și pe care le recomand sunt cele două Inside Out de la Pixar. Și tot de la Pixar, recomand Soul. Toate cele 3 filme au o documentare riguroasă în spate și au mesaje corecte despre emoții.
|||
M-am surprins zilele trecute într-o stare proastă pentru că întârziam într-un loc unde am promis că merg și unde de fapt abia așteptam să fiu. Părea că mă învârt în cerc, nereușind să plec, și m-am auzit spunând “Nu-mi place să merg acolo, dar nu-mi place nici să nu merg.” Absurdă dilema mea și fără nicio soluție aparentă. Era de fapt o stare de oboseală fizică și mentală, dar mă gândesc cu groază că eu ajung mai des în astfel de momente, doar că nu le exprim față de mine, deci nu le conștientizez, și doar mă comport haotic. Mi-am amintit de discursul profesorului meu de matematică la ceremonia de absolvire cl a XII-a, care ne-a spus că în viață e important să ținem minte ce am învățat la mate: Nu ne apucăm să rezolvăm nicio problemă până nu ne asigurăm că aveam toate datele problemei. Că la mine soluția pe termen lung nu venea doar din a forța un răspuns între a merge și a nu merge, ci a înțelege că eram obosită și a înțelege cum să fac să ajung mai rar în stări de epuizare. Dar toate datele problemei au venit după recitirea mai atentă. Și des vizualizez cum ne-a învățat el: Ai o problemă, faci întâi două coloane: Ce se dă și Ce se cere. Și până nu e clar și complet tot ce trebuie să apară pe cele două coloane, nu te apuci de rezolvat.
|||
Vocea lui Nick Cave e minunată pentru mine nu doar când cântă, ci și când scrie. Sunt abonată la newsletterul lui – The Red Hand File – iar recent a scris despre Joy / Bucurie. E așa emoționant ce e acolo – răspunsurile cititorilor, încât a făcut o secțiune specială doar despre Joy. Vă las cu un fragment scris de el mai demult, când a fost întrebat dacă AI va lua locul artiștilor:
ChatGPT may be able to write a speech or an essay or a sermon or an obituary but it cannot create a genuine song. It could perhaps in time create a song that is, on the surface, indistinguishable from an original, but it will always be a replication, a kind of burlesque.
Songs arise out of suffering, by which I mean they are predicated upon the complex, internal human struggle of creation and, well, as far as I know, algorithms don’t feel. Data doesn’t suffer. ChatGPT has no inner being, it has been nowhere, it has endured nothing, it has not had the audacity to reach beyond its limitations, and hence it doesn’t have the capacity for a shared transcendent experience, as it has no limitations from which to transcend. ChatGPT’s melancholy role is that it is destined to imitate and can never have an authentic human experience, no matter how devalued and inconsequential the human experience may in time become.
[…]
Writing a good song is not mimicry, or replication, or pastiche, it is the opposite. It is an act of self-murder that destroys all one has strived to produce in the past. It is those dangerous, heart-stopping departures that catapult the artist beyond the limits of what he or she recognises as their known self. This is part of the authentic creative struggle that precedes the invention of a unique lyric of actual value; it is the breathless confrontation with one’s vulnerability, one’s perilousness, one’s smallness, pitted against a sense of sudden shocking discovery; it is the redemptive artistic act that stirs the heart of the listener, where the listener recognizes in the inner workings of the song their own blood, their own struggle, their own suffering. This is what we humble humans can offer, that AI can only mimic, the transcendent journey of the artist that forever grapples with his or her own shortcomings.
Textul întreg e aici.
