Era 2007 și m-am apucat de scris un blog. Făcusem perfect câteva lucruri până atunci și începusem să hrănesc o dorință dubioasă – să fac și un blog perfect, să găsesc job-ul perfect după studii și să clădesc ușor-ușor viața perfectă pentru că mi-era clară rețeta: standarde înalte și muncă multă, iar ingredientele acestea mi-erau nu doar bine cunoscute, ci și ușor de accesat – mă conectam rapid la starea de acum facem performanță.
E 2024 și m-am reapucat de scris pe blog concomitent cu o realizare: și blogul mă scrie pe mine. Articolele din anii în care am scris mult m-au conectat cu oameni faini și m-au provocat să răspund la comentarii care contestau logica sau maturitatea celor scrise de mine la 20+ ani, așa că fiecare rând scris pe blog a sfârșit prin a fi cel puțin un nou rând de gânduri sau emoții constructive pentru mine. Anii de pauză (din 2016 am scris tot mai puțin, iar din 2018 n-am mai scris deloc până ieri) au fost zero rânduri de litere pe blog și multe rânduri de îndoieli în mintea mea (O să mai pot să scriu?, O să mai vreau? O să mai simt acei fluturi în stomac când dau publish?), precum și sute (oare mii?) de rânduri scrise cu pixul pentru cândva când și ele vor fi, poate, publice. Deci și în lipsă, blogul m-a scris.
Și uite-așa văd că nu perfect îmi doresc să fie blogul acum, ci perfectibil, exact ce-mi doresc și mie și celor cu care lucrez și celor pe care îi am aproape în viată. Și eu doresc asta lumii întregi, de fapt. Că dacă te apuci de ceva și ești confortabil să fie perfectibil, nu perfect, atunci găsești curaj să arăți lumii ce faci, să primești feedback, să îmbunătățești continuu și să vrei să ajungi la ceva desăvârșit, fără presiunea că trebuie să fie așa de la bun început sau cât mai devreme în stadiul de creație.
Iar dacă te poți împăca cu gândul că vrei în viață să fii perfectibil, nu perfect, lași loc tot de aspirații înalte și muncă multă, dar cu mai puțină teamă de erori inerente, că tu înțelegi că ești un proces, nu ceva finit, și că e loc să te șlefuiești continuu întru ceva desăvârșit. Lași loc de reacții și păreri ale celor din jur – nu înseamnă că sunt corecte și trebuie să ții cont de ele, dar dacă cei din jur simt că au curajul să exprime direct critici față de tine, atunci ești într-un loc privilegiat în viață și sper să îl menții. Frumusețea lui perfectibil e că elimină și binomul perfect/ imperfect, așa că poți iar să te bucuri de oameni și gesturi și lucruri imperfecte, câtă vreme îi și le investești cu încrederea că pot fi perfectibili / perfectibile, încredere care vine și din vorbe, și din sprijin concret, și – mai ales – din răbdare, că se va greși mult cu și fără intenție.
Mai lipsesc câteva litere prin cuvintele de pe blog, design-ul nu e perfect și mai e de muncă mai ales la conținut. Dar e memento-ul meu că suntem în mișcare mereu și că e loc de mai bine și că dacă te uiți atent, poți mereu să vezi și să aspiri către ceva ce e mai departe de unde te afli tu acum. Am scris cu bold că așa se cheamă blogul acum: e “Mai departe” pentru că m-am educat să văd în oameni și ce pot să fie, nu doar ce sunt și să văd în realitatea din jurul meu și unde putem să ajungem, nu doar unde suntem acum sau unde eram cândva și ne era bine. În 2008 se chema “Revolte” că mă uitam la lume cu energia mea de 20 de ani și voiam să o repar, mă revolta tot ce nu era deja perfect, mai ales că eu deja făcusem câte ceva perfect, eram îndreptățită :). Îmi încep ziua cu bucuria că 17 ani mai târziu revoltele sunt acum stări întâi de acceptare și apoi de energie – că e de evaluat și acceptat ce e în noi și pe lângă noi, și apoi de construit perpetuu cu ce găsim, un proces și interesant și lucrativ de curatoriere și de construcție mentală și emoțională. Și sunt curioasă cum se va chema blogul acesta peste încă 17 ani și ce voi fi învățat până atunci.
Vă las și cu o întrebare: Ce e imperfect încă la mine și totuși m-a ajutat să ajung până aici, însă mă împiedică să merg mai departe?
Pentru explorare mai intensă a subiectului, recomand cartea “What got you here won’t get you there” de Marshall Goldsmith
