Cu permisul de şoferi a fost aşa: am învăţat teoria cu religiozitate şi am urât practica. Am învăţat cu sârguinţă teorie că ştiam că un scor maxim acolo o să-mi dea curajul să nu înec motorul la examen, la proba practică (cum făcusem în fiecare oră de şcoală, spre disperarea instructorului). Mnah, n-am înecat motorul, am dat examenul cu bocanci de iarnă în picioare, deşi era aprilie (dar eu făcusem şcoala de şoferi iarna, “simţeam ambreiajul” numai prin talpa groasă a acelei perechi de bocanci) şi am luat mult doritul permis. Am condus puţin atunci, la 18 ani, cât încă aveam acces la maşina familiei, apoi am plecat la facultate şi până în ziua de azi n-am mai avut maşină şi nici n-am prea şofat, deşi permisul zice că pot.
Sunt însă adesea pasager în dreapta. Şi ştiţi cum e, simt că văd lucruri care se arată doar mie, aşa că simt nevoia să le şi zic cu voce tare: “Verde! E verde, hai!” , “Roşu!”, “Trecere de pietoni!” uite aşa mă trezesc narând traseul. Adesea simt că pot mai mult decât simplă naraţiune şi încep să am păreri rutiere pe care doar rareori le şi exprim: “N-aveai voie pe aici! Nu cred că ai timp să treci! Puteai să ocoloeşti groapa!”. Zic “rareori” pentru că am în mod activ grijă să nu ajung în faza de păreri rutiere, pentru că ea se poate termina cu oprire pe dreapta şi invitaţie politicoasă să cobor (n-am să zic de unde ştiu asta :P). Şi lucrurile decurg cam aşa. Eu narez rutier, apoi exprim câteva păreri rutiere, apoi şoferul mă întreabă dacă am permis, zic mândră că da, apoi şoferul mă întreabă dacă prefer să conduc eu, eu zic că nu, apoi şoferul face apel la experienţa mea în ale condusului, care nu există, apoi eu fie tac şi ne continuăm drumul, fie continuu să mă exprim şi ne continuăm drumul separat.
Şi asaltată fiind de păreri ale altora în ultima vreme, m-am gândit cum ar fie să existe şi-un permis de păreri, pe care fiecare să-l deţină numai după probe riguroase de teorie şi practică. Şi-am avea apoi deţinători de permis de păreri pe teme de nutriţie, sport, viaţă amoroasă, performanţă profesională, vacanţe şi multe alte teme de-ale vieţii. Şi ideal permisul să vină şi cu un cod de conduită, care să prevadă clar că părerea se exprimă numai după un cuviincios: “îmi permiţi să-ţi împărtăşesc o părere despre situaţia X, cu care am impresia că te confrunţi tu în perioada asta, uite eu am şi permis de păreri pe tema asta, mă recomandă cunoştinţele teoretice temeinice şi X ani de experienţă practică, încununaţi de următoarele rezultate”.
Şi aşa s-ar mai atrofia din nevoia asta mistuitoare ca, pe de o parte, să emiţi tu însuţi/ însăţi păreri şi, pe de altă parte, s-ar mai elimina din timpul pierdut în care asculţi cuminte păreri pe care nu le-ai solicitat şi care clar nu te-ajută, pentru că normele sociale te împiedică să zici politicosul “Nu cred în părerea ta, că nu-mi pare că ai expertiză, hai mai bine să petrecem acest timp împreună altfel” sau chiar urâtul (care aparţine unui prieten pe care uneori îl găsesc adorabil): “Hei, dar tu eşti frumos/ frumoasă, tu nu trebuie să ai păreri!”.
E ideal, ştiu, dar e duminică şi duminică încă pot să fug de realitate.
