Să nu laşi un om să termine mi se pare un gest egoist şi risipitor de energie. La conversaţii mă refer şi zic şi-aici nişte situaţii concrete, să deveniţi conştienţi dacă cumva le creaţi voi sau să înţelegeţi de ce aveţi acele furnicături direct pe coloană dacă cumva aţi fost şi voi privaţi de bucuria de-a termina, dar nu aţi identificat ce v-a supărat de fapt şi de ce v-aţi simţit secătuiţi de vlagă într-o anume circumstanţă.
Mă supără când mă întreabă cineva ce fac şi n-aşteaptă să termin de zis până să spună că nu e bine cum fac. Sau când trece la următorea întrebare, semn clar că “ce fac” era doar o convenţie socială de bifat, nu un interes clar. Sau, mai rău, să treacă la întrebarea următoare pentru altcineva, tot dintr-un conformism social prost implementat (trebuie să ne arătăm interesaţi de cei prezenţi, deci suficient să întrebăm)
Mă mai supără când cineva nu apucă să termine de povestit ceva, iar interlocutorul are imediat de povestit ceva şi mai grozav, privând pe cineva-ul nostru de bucuria de-a termina.
E o paletă largă de senzaţii care mă încearcă în astfel de relaţii de comunicare, printre care sentimentul că ce am de zis nu e important sau interesant, că ce fac e greşit, că nu sunt respectată, că îmi este irosit timpul sau că sunt folosită.
Oamenii cu care mi-e greu să petrec timp, să întreţin o relaţie de amiciţie/ prietenie sau să colaborez profesional sunt cei despre care ştiu sigur că nu au dificultăţi de auz, dar care au dificultăţi majore în a asculta. Şi a asculta nu înseamnă numai să nu întrerupi (putere care se auto-educă relativ uşor şi la vârstă adultă, dacă n-aţi avut norocul de părinţi/ prieteni/ profesori care să vă educe să nu întrerupeţi) ci să reuşeşti să te conectezi activ la povestea omului din faţa ta şi la realitatea lui. Şi dacă tu nu-l întrerupi, dar nici nu-l asculţi pentru că te concentrezi să nu uiţi ce contra-argumente sau alte poveşti ai tu de îndată ce termină de zis, e tot un eşec de comunicare. Îl laşi să termine, dar nefiind activ, acolo, cu el, e ca şi cum ar fi terminat de unul singur, şi vorbitul singur e tămăduitor, n-am nici o îndoială, dar de obicei vrei să fii singur când faci asta, e o senzaţie tare ciudată când te surprinde altcineva…Deci ideal e să reuşeşti să te implici în conversaţie. Nu-mi iese nici mie tot timpul, dar am vie in minte frustrarea care mă încearcă de câte ori n-am un partener implicat de conversaţie, aşa că fac eforturi să fiu cum mi-aş dori şi alţii să fie cu mine.
Raluca,arta conversatiei nu e numai un titlu de carte,ar trebui ca macar oamenii cu “carte” sa stie ca o conversatie inseamna sa vorbim,sa acultam sa compilam ce ascultam si sa ne simtim bine,e cam greu.Curios ,am descoperit ca ma simt mai bine cu cativa prieteni tineri decat ca unii de varsta mea,sau am eu noroc?
Cred ca e “de vină” spiritul tânăr (care pentru mine înseamnă curios, deschis, jucăuş), care nu ştiu dacă e noroc… Nu prea cred în noroc, cred în ce-şi face omul cu mâna lui 😛 Mă bucur să vă am printre cititori 🙂 (ştiu că am mai zis asta, da parcă tot simt că n-am zis suficient de des)
oh honey bunny, i feel ya! Am chiar in familie oameni care ma lasa cu povestea inceputa si incep sa rada vorbind intre ei despre altceva…o data m-am enervat si am pufnit cred, ptr ca s-au sesizat unii si m-au rugat insistent sa termin ce aveam de zis…am profitat de ocazie si am atras atentia ca nu e ok, ma lasa cu impresia ca spun ceva complet plictisitor…nici macar nu era cazul:)))
@Diana: am nevoie de cateva clipe sa ma bucur ca esti pe blog :))) AAAAA :)) (Diana e unul din oamenii care m-a inspirat sa scriu pe blog…facea asta cu mult dinainte sa am eu vreo zvacnire blogala :P)