Ca un veritabil om al crâşmei (şi zic asta atât pentru că efectiv am crescut într-o cârciumă, strâns legata de fusta mamei care lucra acolo, cât şi pentru că, om pe picioarele mele fiind, ador atmosfera de cârciumă şi în câte-un astfel de loc mă simt eu cel mai bine, fie să lucrez, fie să citesc, fie să stau la poveşti cu prieteni sau cu necunoscuţi cu limbi dezlegate de licori ce deţin adevărul), mă supăr teribil când văd că se încalcă una din legile fundamentale nescrise ale acestor lăcaşuri de pierzanie.
Mie îmi place să respect un program, îmi place să ştiu/ să pot anticipa când începe şi când se termină ceva şi prietenii mei ştiu că (cel puţin în ultima vreme) am avut piatra calendarului atârnată de gât şi adesea am programat şi reprogramat întrevederi pentru că găseam cu greu timp. Dar crâşma e unul din locurile unde nu vreau să ştiu de timp şi unde cred că programul trebuie să aibă flexibilitate mare. Vedeţi voi, eu mai port respect şi pentru instituţia ultimului om/ grup de oameni într-o crâşmă. Şi din când în când îmi dă un sentiment aparte să fiu eu acel om sau parte din acel grup.
Şi cred că orice cârciumar, indiferent de ce scrie pe uşă în dreptul orei de închidere, trebuie să-şi amintească natura specială a meseriei lui: el e un asistent într-o sală de operaţii unde nu sunt chirurgi reali care fac manevre pe cord, ci sunt chirurgi prieteni/ necunoscuţi care fac manevre pe emoţii, deci tot pe inimă deschisă lucrează. Şi aceşti cârciumari trebuie să ştie că sala de operaţie nu se evacuează la 1 fix, la 2, 3 sau 6 sau 7 dimineaţa fix, ci când manevra a fost finalizată şi pacientul e pe deplin revenit în simţiri. Şi să ştie că nu pot începe să cureţe sala, să repeadă pe doctorii prinşi în ale lor, să stingă lumina şi să decreteze rece “S-a închis!”. Ei trebuie să anunţe discret că rămânem fără cele necesare/ se preia ultima comandă, că în curând se închide, dar primim şi mâine cu inima deschisă pe cei ce vor să-şi deschidă, la rândul lor, inima. Pe omul proaspăt operat pe inimă, că doar de-asta se clatină, îl pofteşti frumos afară spunându-i câte alte lucruri frumoase îl aşteaptă acolo (alte crâşme, nevastă/ soţ, copii), nu forţându-l să iasă, că el a venit acolo să se vindece, nu să fie şi mai tare rănit.
Şi da, am în plan să mă fac şi cârciumăreasă când o veni vremea şi planul e să fie program de dimineaţă şi până la ultimul pacient/ client. N-o să punem oră, ca să nu ne întrecem cu timpul, că el are un mod pervers de-a câştiga mereu.
