Ce s-a mai întâmplat de la ultima însemnare? M-am smuls din rutină, m-am aruncat cu capul înainte în ape noi în care învăț să înot și am citit, printre altele.

Știți că mi-i drag să împărtășesc cu voi cuvintele care mă mișcă, așa că trecem direct la asta, azi din două dintre cărțile nou citite.

  1. Micul Prinț, Antoine de Saint Exupery (mi-am făcut cartea cadou de Crăciun, îmi doream demult s-o citesc, nu știu cum m-am făcut mare fără să mă bucur de ea)
    • Oamenilor mari le plac cifrele. Atunci când le vorbești de un om nou, ei nu te întreabă niciodată esențialul. Nu îți spun niciodată: “Cum e sunetul vocii sale? Care sunt jocurile sale preferate? Face colecție de fluturi?”. Ei te întreabă: “Câți ani are? Câți frați are? Câte kilograme are? Cât câștigă tatăl lui?”. Abia atunci li se pare că-l cunosc. Dacă le spui oamenilor mari: “Am văzut o casă frumoasă din cărămidă trandafirie, cu mușcate la ferestre și cu porumbei pe acoperiș…”, ei nu izbutesc să-și închipuie casa aceea. Trebuie să le spui: “Am văzut o casă de o sută de mii de franci”. Atunci exclamă: “Ce frumos”

    • E mult mai greu să te judeci pe tine însuți decât să-l judeci pe celălalt. Dacă reușești să te judeci drept, înseamnă că ești un adevărat înțelept
    • Pentru înfumurați, ceilalți oameni sunt niște admiratori.
    • Planeta următoare era locuită de un bețiv […]
      • De ce bei? îl întrebă micul prinț.
      • Ca să uit, răspunse bețivul.
      • Ca să uiți ce? […]
      • Ca să uit că mi-e rușine, […]
      • Rușine de ce? se interesă micul prinț, care dorea să-l ajute.
      • Rușine că beau! termină bețivul care se zăvorî definitiv în tăcere.
    • Nu cunoști decât lucrurile pe care le îmblânzești, spuse vulpea. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata de la negustori. Dar, cum nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei un prieten, îmblânzește-mă.
    • Adio, zise vulpea. Iată secretul meu. E foarte simplu: nu poți vedea bine decât cu inima. Esențialul e invizibil pentu ochi.
  1. Autobiografia mea, Alex Ferguson (o carte care nu cucerește cu adevărat un necunoscător în ale fotbalului, pe care însă m-am încăpățânat s-o termin pentru lecțiile de leadership pe care știam să o să le găsesc)
    • O calitate pe care am avut-o de când am început ca manager a fost capacitatea de a lua o decizie. Nu m-am temut niciodată s-o fac, încă de când eram elev și alcătuiam o echipă.
    • Ceea ce-am făcut întotdeauna, după succese ori în vremuri grele a fost să ne asigurăm că terenul de antrenament e sacrosant. Munca de acolo, concentrarea și standardele n-au scăzut niciodată. […] Chiar și cei mai buni jucători își pierd încrederea în ei înșiși. Dar când cultura din jurul terenului de antrenament este corectă, jucătorii știau că se pot bizui pe grup și pe expertiza staffului nostru.
    • [Despre David Beckham] În clipa în care un jucător de la Manchester United credea că este mai mare decât managerul, trebuia să plece. Obișnuiam să spun: “În momentul în care managerul își pierde autoritatea, nu mai ai un club. Jucătorii vor fi la conducere și atunci dai de belea”.
    • I-am apărat întotdeauna pe jucătorii mei […]. Era jobul meu. […] Uneori a trebuit să-i amendez ori să-i sancționez, desigur, dar niciodată n-am putut să o fac în afara vestiarului. Aș fi avut sentimentul că trădez un principiu constant din timpul în care am fost manager: să apăr. Nu, nu să apăr, ci să-i protejez de judecățile venite din afară.
    • Confruntat cu nevoia de a ma lua de piept cu un jucător care a evoluat sub așteptările mele, puteam să-i spun: “A fost o mizerie jocul tău”. După care aș fi adăugat însă: “Pentru un jucător cu posibilitățile tale”. Asta ca să-i ridic de la pământ după lovitura inițială. Critică, dar echilibrează cu încurajări.
    • În pofida imaginii mele de om care dorea obediență tot timpul, i-am iubit pe oamenii cu ceva drăcesc în ei. Era reconfortant. Ai nevoie de încredere în tine, de un pic de obrăznicie. Dacă ești înconjurat de oameni care se tem să se exprime pe ei înșiși în viață, vor fi la fel de speriați atunci când realmente contează, pe gazon, în timpul meciurilor.
    • Cultura de bază era că Manchaster United trebuia să câștige. Cultura victoriei poate fi păstrată numai dacă i-am spus unui jucător ce cred despre evoluția lui într-un climat de sinceritate. Și da, uneori am fost brutal și agresiv.
    • Nu are sens să le oferi jucătorilor șansa facilă de a-și spune în sinea lor: “Managerul a luat-o razna”. Dacă-și pierd încrederea în știința ta, își pierd credința în tine.
    • Puteam să-mi critic echipa în public, dar n-am putut niciodată să dojenesc cu asprime un individ după un meci în media. Suporterii aveau dreptul să știe când nu eram mulțumit de prestația echipei. Dar nu de un individ.
    • Luarea deciziilor. Insistam tot timpul pe acest aspect cu jucătorii. […] Decizii rapide, sub presiune. Asta-i totul în fotbal.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

  1. raluca Reply

    @krossfire: 🙂 nu ştiu dacă te bucură pe tine mai tare că scriu iar …sau pe mine că te regăsesc aici. Cred că pe mine totuşi 😛 Welcome back!

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *