Eram suficient de aproape de el cât să-mi dau seama că e emoţionat. Şi să simt că se aranjase special pentru seara aceea. Părul stătea perfect, parfumul se simţea nici prea puternic, nici prea discret iar secundarul de la ceas fusese cu mult lăsat în urmă de bătăile inimii. Se uita des la ceas cu un amestestec de emoţie si dorinţă de calm în timp ce eu îmi vedeam cuminte de scris. Ok, recunosc că-l şi studiam curioasă şi discretă (sper) în acelaşi timp, mă ştiţi doar că-mi plac oamenii.

Când a intrat ea, a intrat şi puţin din frigul de afară amestecat în mod ciudat cu căldura unui zâmbet larg, familiar. Aranjată şi ea, în mod cert bucuroasă de revedere. Sau să fi fost prima întâlnire, după ce “au început să vorbească” pe net, ca multe din interacţiunile ce se nasc în zilele noastre? Fac o paranteză: “vorbeşte cu un băiat de vreo două luni” e modul mamei de a-mi spune despre cineva că are o relaţie de două luni :). Închid paranteza.

El şi-a comandat un pahar de vin, ea o bere şi, deşi stând pe scaun, au început un dans frumos şi curtenitor. Nu s-au mişcat cu tot trupul, dar li s-au unduit privirile şi-au fost mâini atinse accidental în toiul unor gesticulări care tot ca un dans îmi păreau. Mi-era drag să-i privesc din când în când cu coada ochiului şi să mă hrănesc şi eu puţin din tensiunea aceea care naşte şi hrăneşte fluturi în stomac. În timp ce imi vedeam cuminte de scris, desigur.

Masa lor era suficient de aproape de a mea, iar capacitatea mea de a mă concetra la ce aveam de făcut suficient de şubredă cât să-i aud din când în când. De fapt, s-o aud. El vorbea încet, aproape şoptit, cât ea să se apropie ca să-l audă în ceva ce mi se părea dans tăcut de sunete. Ea vorbea când încet, când tare, iar când se întâmpla să fie tare, perechi de fluturi îndurau aripi smulse…Am surprins mulţi de “eu”:

  • eu sunt radicală
  • eu sunt confuză
  • eu nu-mi dau seama mereu
  • eu sunt genul de om care
  • eu nu sunt genul de om care
  • eu sunt perfecţionistă
  • eu
  • eu
  • eu

A fost o întâlnire obositoare, privirea lui a confirmat asta către final când s-a terminat stângaci, uşor pe fugă ca şi când inima lui era din nou în întrecere cu secundarul, însă nu de emoţie, ci din instinct de supravieţuire. Instinct care atunci când identifică pericol îţi spune să lupţi sau să fugi.

Mi-ar fi plăcut ca ea, la un posibil început de relaţie să ştie că “noi” e mai important decât “eu”.

Aici e un potenţial amor care a murit înainte să se nască (şi poate e mai bine aşa), însă alte dăţi, când relaţiile sunt de natură profesională, familială, amicală sau cine ştie cum, acelaşi “eu” intoxică necontenit, mai ales că unele relaţii sunt imposibil sau greu de întrerupt. Oricând e vorba de minim doi oameni, “eu” gândit şi exprimat în exces naşte monştri în loc de plăcerea timpului petrecut împreună. E util să ai un ghid despre tine, despre cum eşti tu şi despre care îţi sunt aşteptările de la ceilalţi, dar ghidul ăsta e un simplu instrument în viaţă, iar necalibrat (a se citi nesincronizat cu ghidul celuilalt implicat) o să măsoare greşit rezultatele relaţiei. Iar asta te poate costa pe termen lung, pentru că n-o să-ţi semnaleze unde relaţia începe să se macine. O să vezi abia când se rupe undeva.

Văd astfel de instrumente necalibrate zi de zi şi mă doare pentru că soluţia e la îndemână. Două urechi şi-o singură gură e modul naturii de-a ne spune să ascultăm de două ori mai mult decât vorbim (nu-mi aparţine ideea şi nici nu mai ştiu unde am auzit-o sau citit-o prima oară). Şi dacă e mai important pentru tine să reciţi oricui dispus să asculte cum eşti tu (nu cum ai putea să fii, nu cum aţi putea să fiţi împreună) pentru mine echivalează cu “Sunt un produs finalizat, acestea sunt specificaţiile mele tehnice, poţi să mă foloseşti în următoarele cirumstanţe. Deci, mă cumperi? Dacă nu tu, poate următorul?”

Iar cu produsele care nu se dezvoltă, care nu ţin pasul cu ce se întâmplă pe piaţă ştiţi ce se întâmplă, aşa-i?

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 3 comments

  1. emilia toiu Reply

    Imi era dor de tine chiar am intrebat-o pe Alex de ce nu mai scrii.Imi place mult ce ai scris astazi,e buna expresia cu doua urechi desi nici eu nu o prea aplic dar nu se stie.Cred ca deoarece lumea vorbeste mai mult la telefon s-au invatat sa asculte numai cu o ureche.E cam greu cu acest “noi” care se construieste in timp.Numai bine!

  2. Dumica Reply

    Sunt impachetate frumos şi vândute ca resigilate la “Black Friday” pentru cei nepretenţioşi. Sunt cumparate din multe alte motive, mai puţin din necesitate şi ajung sa fie triste, singure, prinse toata viaţa in acest minunat joc al comoditaţii si al resemnarii. Frumos e ca ele ramân cu acest “eu” varianta 1.1 permanent, având in continuare pretenţiile ridicate la ultima variantă de pe piaţă. 🙂 Ti pup, foarte frumos ai scris.

  3. raluca Reply

    @emilia toiu: multumesc pentru apreciere 🙂 gasesc tot mai greu timp sa scriu, dar revin cu placere cand se poate. sunt recunoscatoare sa stiu ca va gasesc aici 🙂

    @dumica: ti pup si eu, multumesc pentru completare

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *