Nu-mi plac oamenii ranchiunoşi.
Obişnuiesc să uit cele rele din simplul motiv că nu-s masochistă. Nu-mi place să fiu roasă în interior de gânduri şi sentimente monstruoase. Nu înţeleg pe cei ce cu bună ştiinţă irosesc neuroni- nota bene, neuronii sunt în număr limitat– pentru a ţine minte momente delicate pe care apoi să le reamintească în cele mai nepotrivite momente cu scopul pervers de a scoate ochii cuiva.
Mi se pare că nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl trăieşti atunci când ceva se termină cu bine, mai ales când acel ceva a însemnat şi tensiuni şi crize şi momente de răutate născute din stres. E atât de înălţător să ştii că ai ajuns la o reuşită, la o victorie încât sufletul tău nu merită să fie stropit cu otrava ranchiunii.
Puterea de a trece peste, de a ierta, de a tolera e un prim semn de inteligenţă. Apreciez oamenii care văd şi gri, pe lângă alb şi negru.
Respect prieteniile sincere şi durabile pentru că ele înseamnă toleranţă. Savurez dificultăţile pe care un grup de invidizi le întâmpină pentru că ele devin probe de omenie. Îmi plac discuţiile în contradictoriu pentru că ele stimulează raţiunea.
Ador oamenii care se bucură de binele obţinut din rău.
