Uite de-aia!!

Vă sună cunoscut titlul? Aţi răspuns în felu ăsta de multe ori cân aţi auzit Da de ce? Aşa-i că vă cam ocolesc prietenii în utlima vreme? Şi nici sex nu mai faceţi aşa des, că pe partener(ă) îl/o doare capul?

Nimănui nu-i plac oamenii complexaţi. Aia care din frica de a nu le fi trădată neştiinţa sau lipsa de argumente logice sau lipsa de chef şi acreala în care se scaldă zilnic răspund sec cu Uite de-aia! când le ceri o explicaţie. Vă mai amintiţi de profesorii nebuni din liceu cărora n-aţi fi avut curajul să le spuneţi că n-aţi înţeles sau să le adresaţi o întrebare, oarecare? Fie-vă milă de ei. Duceau o viaţă tristă. Şi-au făcut un zid în jurul lor ca nu cumva să vedeţi putreziciunea de dinăuntru. Ei vă spuneau cât ştiau, vă cereau să repetaţi ca papagalii şi aici îşi terminau îndatorirea de falşi pedagogi. Comparaţi-i cu profesorii care vă încurajau să întrebaţi, care se bucurau dacă le spuneaţi vreo noutate de care ei nu auziseră încă şi care se documentau până ora viitoare, ca să vă ţină piept argumentelor.

Gândiţi-vă la părinţii care zbiară la copii să nu facă aia, să nu facă ailaltă, iar când glăsciorul îndrăzneşte să-ntrebe de ce, primeşte eventual şi-o palmă pentru cutezare. Cam ce fel de oameni or să crească ei? Cam cum se vor comporta ei în relaţiile lor de prietenie şi de dragoste? Au să explice vreodată de ce? Nu, pentru că nimeni nu le-a explicat lor.

Gândiţi-vă acum la relaţiile de amor în care unul e stăpân şi celălalt sclav. În care unul ştie mereu ce e mai bine, unde e mai bine, când e mai bine şi de ce e mai bine. Doar că nu-i spune şi celuilalt toată judecata din spate. Doar porunceşte. Şi rămâne trăznit când îşi găseşte sclavul într-o zi alături de un om care a ştiut să-l descătuşeze şi care a ştiut să-l şi asculte, să-i şi răspundă.

Singurătatea îi paşte pe cei pentru care Uite de-aia e cel mai des final de conversaţie.

Şi vă zic toate astea pentru că am văzut recent o mamă care zbiera la copil să nu mai adune frunze de pe jos. Ăla micu a zâmbit ştrengăreşte în timp ce încă aduna frunze, iar mumă-sa i-a răspuns Pentru că aşa spun eu! De-aia! în timp ce-l smuncea de-o aripă, lăsând frunzele să se împrăştie din nou pe jos. Iar tătăl era bizi să vorbească la telefon. Nuş de ce, da mi-am imaginat că şi muma, la rândul ei, primise răspunsul ăsta de multe ori în viaţă până să se acrească atât de tare. Şi numai groaza de a se şti un om atât de slab şi complexat în general o face să se bucure atunci când poate părea puternică în faţa altcuiva de câţiva anişori.

Şi vă mai spun pentru că mulţi dintre voi veţi fi părinţi în câţiva ani, dacă nu sunteţi deja şi o să fiţi bombardaţi de De Ce-uri. Gândiţi-vă bine înainte să le răspundeţi.