Despre bani, de către hoţi

Dac-aveţi poftă de o porţie sănătoasă şi totodată amară de râs, recomand Viţelul de aur, de Ilf şi Petrov. E povestea unor escroci de carieră ce se depăşesc pe ei înşişi în efortul de a da de bani, socotiţi panaceu pentru fericire.

E amuzant pentru că autorii reuşesc să surprindă minuţios modul de a gândi şi acţiona al unor hoţi (unii simpli găinari, alţii impostori de fineţe) şi lumea strâmtă în care se învârt aceştia. Lume cu orânduire clară – cu membri de seamă, cu învăţaţi şi învăţăcei, cu reguli, cu ierarhii, cu rebeli – ca toate lumile.

E amar pentru că deşi întâmplările au loc în alte vremuri, personajele sunt încă printre noi. E amar pentru că în toate întâmplările cu ruşi îşi fac loc şi nişte grăniceri români într-o scenă de un haz chinuitor, care se disting prin calitatea de-a fi mai hoţi decât marele hoţ.

E amar pentru că, o dată şterpeliţi, banii întârzie să aducă fericirea, contrar credinţei ce-a mânat escrocii într-o misiune pe viaţă şi pe moarte.

Vă las cu câteva fragmente:

• Fericirea nu aşteaptă pe nimeni. Ea rătăceşte prin ţară […] şi cântă ca o copilă. […] Dumneata, Balaganov, nu vei izbuti niciodată să înfiripi o idilă cu această dulce copilă. Eşti un zdrenţăros. Uită-te în oglindă să vezi cum arăţi! Un om cu haine ca ale dumitale nu va şti niciodată ce-i fericirea!
• La Rio de Janeiro, de pildă, automobilele furate sunt vopsite în altă culoare. Aceasta din consideraţiuni pur umanitare, ca vechiul proprietar să nu-şi facă sânge rău văzând că în maşina lui se plimbă cineva străin.
• În paralel cu lumea mare în care trăiesc oameni mari şi se fac lucruri mari, există o lume mică, cu oameni mici şi lucruri mici. […] În lumea mare, oamenii sunt mânaţi de dorinţa de a ferici omenirea. Lumea mică este departe de asemenea preocupări înalte. Locuitorii ei au o singură dorinţă: să-şi ducă zilele de azi pe mâine, fără să sufere de foame.
• Lasă-l să se frământe. Clientul trebuie obuişnuit cu ideea că va trebui să dea bani.El trebuie dezarmat din punct de vedere moral, instinctele sale reacţionare, individualiste, trebuie înăbuşite.
• Există oameni care nu ştiu să sufere, nu se lipeşte de ei suferinţa, şi pace. Şi chiar atunci când dau de suferinţă, caută să se descotorosească de ea cât mai curând, încât cei din jur nici să no observe. Lohankin însă suferea pe faţă, maiestuos, îşi bea durerea cu stacanul, se îmbăta cu ea.
• Respect Codul Penal. Nu sunt un jefuitor, ci un luptător de idei pentru cucerirea valorilor monetare. Jaful nu figurează printre cele 400 de metode cinstite ale mele de-a lua banii.
• Am 90 de ani. Toată viaţa am slujit de paravan pentru alţii. Asta-i profesiunea mea, să sufăr pentru alţii.
• Dar oare răposatul a fost un om moral? Nu, n-a fost un om moral. Era un fost orb, un impostor şi un hoţ de gîşte. Şi-a închinat toate forţele ca să trăiască pe spinarea societăţii. Dar societatea nu voia ca el să trăiască pe spinarea ei.
• – Spune cinstit, Şura, câţi bani îţi trebuie ca să fii fericit? […]./ – O sută de ruble […]./ – Nu, nu m-ai înţeles. Nu vorbesc pentru astăzi, ci în general. Ca să fii fericit. Înţelegi?
• Vreau să mor. Prezint toate simptomele banale ale îndrăgostitului: lipsa poftei de mâncare, insomnie şi mania de a scrie versuri.