Viaţa nu e roz şi toate aspectele ei negative mi se pun pe suflet şi mă împovărează. Începând de la ce mă priveşte pe mine (nimicuri destul de frecvente – îmi pierd ceva, vreun funcţionar îmi vorbeşte răstit, nu-mi stă bine părul, zi grea cu treburi care nu se mai termină – dar şi evenimente majore, dramatice asupra cărora n-am nici o putere) şi până la ce-i priveşte pe cei din jur dar care mă afectează şi pe mine mai mult sau mai puţin (un copil care se loveşte, un accident de maşină, sărăcie, conflicte armate, boli fără leac etc.).

Şi cu toate astea, am şi observat deja primele riduri care se formează exact acolo unde mi-aş fi dorit: la colţurile ochilor, de-atâta zâmbit şi nici o urmă pe frunte – de la încruntare.

Râd mult şi cu poftă în fiecare zi, am o pornire aproape instinctuală de a face haz de necaz, atât cât să putem – eu şi cei din jur – să mergem mai departe când dăm de greu. Nu e nici un secret datorită căruia eu văd lumină licărind şi prin cele mai întunecate văgăune. M-am autoeducat să mă agăţ de orice urmă de bucurie, a mea sau a altora, care-mi permite apoi să compensez sau chiar să depăşesc doza zilnică de amărăciune care-mi dă târcoale şi să duc cu lejeritate povara.

Aşa că mă bucur dacă îmi zâmbeşte vreun copil (cu-atât mai mult dacă n-are încă toţi dinţii :)), când văd un cuplu de bătrâni care se plimbă ţinându-se de mână, când aud bunici povestind chiar şi de 10 ori vreo reuşită recentă de-a nepoţilor şi în general când aud poveşti de bine din partea oricui.

Mi se întâmplă uneori să am o zi obositoare la birou, iar în taxi în drum spre casă să aud povestea de viaţă a taximetristului: odată am aflat de fiica lui foarte bună la învăţătură care primea bursă, dar pe care încerca şi el să o ajute cum poate, altă dată era unul cu o nepoţică de 2 ani, însă el stătea lângă o şcoală şi deja vizualiza cum o duce şi o aduce de-acolo pe nepoată curând, altă dată unul care se însurase foarte târziu cu o nevastă tânără şi o iubea ca la-nceput, şi pe ea şi pe cei doi copii…

Să nu mai spun de oameni pe care i-am cunoscut în tren sau la vreo coadă sau într-un parc. De la fiecare din cei pe care abia îi ştiu, cât şi de la prieteni şi familie mă hrănesc cât pot cu bucuriile lor, bucurându-mă şi eu sincer că sunt oameni care realizează ceva în viaţă, în ciuda culorii ei deloc roz. Şi mi se pare că ori de câte ori îmi arăt bucuria faţă de cele auzite, o mai cresc puţin şi pe cea a povestitorilor. Şi peste câteva zile, când mi-s clipele mai amare, pot cu lejeritate să-mi amintesc vreun moment de tipul celor de mai sus, sau să rememorez o bucurie proprie, ceea ce-mi permite să fac ridurile pe care mi le doresc 😛

Tot ce v-am povestit nu funcţionează mereu, dar dacă ar reuşi să anihileze măcar câteva din aspectele negative mărunte de care vă loviţi zilnic, eu zic că merită să încercaţi şi voi din cele descrise mai sus.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 4 comments

  1. Cristina Reply

    Raluca, eu am ajuns la concluzia ca ridurile sunt un semn ca esti vie 🙂 Inseamna ca nimic din ce presupune viata cu bune si cu rele nu-ti este strain …

  2. raluca Reply

    @ Cristina: mă bucur mult să te regăsesc printre comentatori. Şi clar mă bucură gândul că simţim la fel despre riduri 🙂

  3. andra Reply

    Stiu ce spui, pentru ca eu asa sunt; fara sa vreau devin hiper constienta de oamenii din jurul meu si observ, mai mult decat ceilalti cred, stari, incruntari, griji, zambete, povesti, toate astea afectandu-ma la un nivel destul de inalt. In ultima perioada chiar ma gandeam ca fiecare dintre noi, ca si exponent al societatii in care traieste, este dator sa contribuie, oricand are ocazia, cu o vorba buna sau un zambet. Daca toti ne-am indeparta putin de la grijile zilnice, am lasa egoismul deoparte si am incerca sa inseninam ziua cuiva, lumea ar fi un loc mai bun.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *