Primele zile din convieţuirea unui om crescut întru haos cu un altul supus ordinii absolute nu pot fi decât amuzante pentru cineva din afară: multiple amabilităţi şi false zâmbete (“Poţi te rog să duci geanta la loc?”, “E ok dacă nu ţinem farfuriile grupate pe mărimi şi culori?”), însă gânduri negre de război înăbuşite la fiecare pas (“Îmi strâng acum geanta să nu ne certăm, da mâine o las tot unde apuc. Nu pot ceda cu geanta, că au să urmeze toate celelalte…”,Hai că las o farfurie neagră între toate cele albe să nu ne certăm azi, dar de mâine le punem din nou pe culori orice ar fi. Dacă cedez la farfurii, în curând se face haos”).

În cele din urmă războiul a izbucnit şi ne-am bătut în argumente: vieţuitoarea dominată de haos (adică eu) motiva că i se şterge din identitate cu fiecare lucru pus la locul lui, în timp ce vieţuitoarea hiper-ordonată simţea că i se tulbură raţiunea şi bioritmul cu fiecare pix, hârtie, şosetă, clămiţă nelalocul ei. A urmat războiul filosofic: e mai bună o viaţă în care zilnic dedici 10 minute să găseşti chei, telefoane, portofel sau una în care omori 10 minute să pui tot ce foloseşti într-un spaţiu dedicat acelui obiect?

Conflictul a culminat cu artileria grea: simbol al nesupunerii faţă de legile firii au fost alese clămiţele mele de păr rătăcite prin toate colţurile, iar artileria a fost o armă nevăzută, mâncătoare de astfel de clămiţe – căci pe unde trecea, lăsa ordine şi durere.

Sigur, simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare şi că mi se întunecă mintea cu fiecară biată clămiţă pe care pierdută în faţa duşmanului. Aşa că am început să ţin nespus de mult la ele: grijulie cu fiecare în parte, le strângeam de pe unde le găseam înaintea celeilalte vieţuitoare, le adăposteam într-un loc ştiut numai de mine şi înainte să-mi dau seama am început să fiu ordonată cu clămiţele.

A fost prima luptă pierdută de haos…

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

Leave a Comment

Your email address will not be published.