Am un nepoţel de aproape trei ani pentru care am făcut tot ce mi-a stat în putinţă să mă văd cu Moş Crăciun. Fireşte că am şi reuşit, apoi am discutat prieteneşte despre cadoul pe care eu îmi doream ca nepoţelul să-l primească: un urs mare de pluş, pufos peste măsură şi cu un cap mai înalt decât copilul norocos să mă aibă mătuşă. Sigur, aici apare o coincidenţă – şi anume că exact un urs imens mi-aş fi dorit şi eu când eram mică, dar moşul nu era aşa receptiv pe vremea mea.

În fine, văd ursul pe care mi-l doream să fie dăruit şi implor pe Moş să-l cumpere. Care Moş face exact cum îi spun eu, bolborosind totuşi ceva despre copiii care-şi doresc lucruri mai tehnice în ziua de azi. Aşa că în sac s-au mai strecurat vreo două maşinuţe şi un trenuleţ cu baterii.

În ziua cea mare îmi bătea inima mai rău ca la examene, aşteptând reacţia minunii de nepot la minunăţia de urs.

Am înşfăcat adunătura de pluş şi cu emoţie am exclamat: Uite, Lucian! Un urs!

Mititelul s-a uitat scurt la mamiferul fără viaţă, apoi mi-a ordonat pe un ton serios şi grav: “Porneşte-l!”

Neputincioasă în faţa dorinţei lui, i-am explicat că n-are baterii, m-am băgat repede în spatele ursului ca să-i mişc lăbuţele cât să se bucure micul dictator, însă n-am mai văzut decât spatele lui sfidător. S-a îndreptat către o maşinuţă roşie de 20 de ori mai mică decât ursul care însă i-a potolit setea de tehnologie.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

  1. Bogstar Reply

    Bine că trenulețul l-ai lăsat pe seama mea:”…… Gaby…..Repară!!!!!!!” zise Lucian, după care mașinuța alergă prin toată casa.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *