Nu ştiu de ce n-am scris atâta vreme pe blog. Îmi vin în minte câteva motive, dar am senzaţia că mă mint, aşa că n-am să mai invoc lipsa de timp, oboseala etc.. N-am simţit să fac asta. Pur şi simplu.
Dar blogul meu trăieşte. Şi merită atenţia mea, chiar dacă psihic nu-s în cea mai bună formă. Mi-s dragi cetitorii, mă calmează să scriu aici, dar mi-e şi teamă uneori de atâta expunere. Am tendinţa de a mă deschide uneori prea mult în faţa celor din jur, dar pe de altă parte consider că atunci când îmi pun sufletul pe tavă nu mai pot fi atacată, tocmai pentru că ştiu unde greşesc, ştiu ce nu merge bine, spun asta şi nu mai dau nimănui satisfacţia de a descoperi unde să dea cu parul.
Dragul meu cetitor
Krossfire, de tine mi-e cel mai ruşine când nu scriu vreme îndelungată. Ştiu că mă citeşti mereu, te respect enorm ca şi blogăr, mă impresionezi de fiecare dată cu posturi muuuuult mai bine documentate decât aş putea să scriu vreodată. Am vrut să-ţi comentez pe blog, dar mi-era frică că o să mă întrebi de ce nu mai scriu şi n-aş fi ştiut ce să-ţi răspund. Peste câteva ore mi-ai comentat tu la ultimul meu post, alarmat că blogul a murit. Eşti unul din motivele pentru care s-a trezit din nou.
Mulţumesc ţie şi celorlalţi cetitori care m-au tras de urechi că n-am mai scris. Mulţumesc celor care s-au speriat că nu mai e nimic nou pe-aici de ceva vreme.
S-au întâmplat multe. Vă spun acum câteva, cu promisiunea că o să detaliez curând.
…