Şi totuşi trăieşte.

Nu ştiu de ce n-am scris atâta vreme pe blog. Îmi vin în minte câteva motive, dar am senzaţia că mă mint, aşa că n-am să mai invoc lipsa de timp, oboseala etc.. N-am simţit să fac asta. Pur şi simplu.

Dar blogul meu trăieşte. Şi merită atenţia mea, chiar dacă psihic nu-s în cea mai bună formă. Mi-s dragi cetitorii, mă calmează să scriu aici, dar mi-e şi teamă uneori de atâta expunere. Am tendinţa de a mă deschide uneori prea mult în faţa celor din jur, dar pe de altă parte consider că atunci când îmi pun sufletul pe tavă nu mai pot fi atacată, tocmai pentru că ştiu unde greşesc, ştiu ce nu merge bine, spun asta şi nu mai dau nimănui satisfacţia de a descoperi unde să dea cu parul.

Dragul meu cetitor Krossfire, de tine mi-e cel mai ruşine când nu scriu vreme îndelungată. Ştiu că mă citeşti mereu,  te respect enorm ca şi blogăr, mă impresionezi de fiecare dată cu posturi muuuuult mai bine documentate decât aş putea să scriu vreodată. Am vrut să-ţi comentez pe blog, dar mi-era frică că o să mă întrebi de ce nu mai scriu şi n-aş fi ştiut ce să-ţi răspund. Peste câteva ore mi-ai comentat tu la ultimul meu post, alarmat că blogul a murit. Eşti unul din motivele pentru care s-a trezit din nou.

Mulţumesc ţie şi celorlalţi cetitori care m-au tras de urechi că n-am mai scris. Mulţumesc celor care s-au speriat că nu mai e nimic nou pe-aici de ceva vreme.

S-au întâmplat multe. Vă spun acum câteva, cu promisiunea că o să detaliez curând.

Am fost în Paris câteva zile la începutul lui februarie.Mi-e plin sufletul de tot felul de întâmplări despre care nu se scrie nimic în nici un ghid turistic. Am locuit două zile la un prieten francez, care după ce a împărtăşit unui prieten de-al lui că găzduieşte o româncă, a fost imediat întrebat: Adică tu chiar ai dat cheile de la apartament unei românce? Ai grijă să nu-ţi fure ceva din casă. Am rătăcit pe străzile Parisului şi am urmărit minute în şir ceva despre care doar citisem în manualul de franceză: Jocul la petanque. Oameni fascinaţi de bilele alea metalice, un câine care a încercat să-mi însămânţeze piciorul tot timpul discuţiei mele despre regulile jocului, fum de ţigară, exclamaţii de O,la,la,la,la,la! şi Turnul Eiffel tăcut în zare. Am să revin cu un post zilele astea despre ce şi cum fu acolo.

Proiectul despre care v-am vorbit mai demult, cel cu organizaţia JADE, al cărei membră cu drepturi depline va fi şi organizaţia BOS curând, devine din ce în ce mai solicitant şi mai plin de roade. Peste două săptămâni, fug împreună cu echipa la Bruxelles să semnăm actele finale şi să ne simţim oameni mai mari ca niciodată. O să mai fug apoi şi la Londra pentru nişte conferinţe JADE şi sper ca departamentul pe care îl conduc, care mai nou se numeşte BIRD (Bos International Relations Department) să ajungă de pomină printre generaţiile viitoare.

Simt că nu-mi ajunge timpul, am început să citesc vreo 4 cărţi şi numa nu găsesc timp să le termin, mi-e dor de ai mei prieteni pe care îi văd din ce în ce mai rar şi-s afectată din plin de criza financiară. Toate astea sper să se schimbe curând.

Am fost acceptată la masterul pe care mi-l doream în Amsterdam. În septembrie voi fi acolo, dacă rezolv între timp problema cu banii şi dacă nu se întâmplă nimic rău până atunci. Am plâns imediat ce am primit mailul pentru că m-am bucurat de ce-am reuşit şi pentru că mi s-a rupt sufletul că tata nu-mi mai poate spune: Bravo, ţuşca!

Azi e 21…Mă uit la ceas continuu. Anul trecut, tata s-a stins pe la ora 9 seara. Am tot avut coşmaruri cu telefonul ăla care mi-a răsturnat viaţa. Cu plânsul isteric care m-a curpins imediat ce mi-am dat seama că totul e real. Mi-amintesc pas cu pas toată răceala de imediat după, cum am făcut un duş în care simţeam că apa mă plesneşte, cum am mâncat obligată de prieteni şi simţeam că o să mi se rupă gâtul, că nu pot mesteca, cum am scos bani de la bancomat, cum am alergat până la aeroport, cum am luat biletul, cum am ajuns în acelaşi aeroport în care el cu trei săptămâni înainte mă îmbrăţişase ultima oară.

Mi-e bine acum. Povestesc oricând cu plăcere despre el, mi-amintesc cât de mult îi plăcea să mănânce colivă şi cum o ruga zâmbitor pe mama să-i facă câte o oală maaare şi când noi ne oripilam, el răspundea cu gura până la urechi: Asta de sufletul meu să fie!

Mi-e foarte vie amintirea feţei lui, ştiu exact cum îi miroaseau mâinile şi cum îi fura cremele lu soră’mea. Cum ne împungeam dimineaţa că n-aveam loc în faţa oglinzii şi cum râdeam tot drumul până la şcoală. Cum se temeau toţi iubiţii mei de el şi cum îl porecliseră Tata Urs. Cât de teamă mi-era de privirea lui dacă l-aş fi supărat vreodată cu ceva şi cât de fascinată eram când vorbea. Avea un talent oratoric extraordinar, pe care îmi place să cred că l-am moştenit cel puţin parţial.

E ciudat că plâng şi râd când mă gândesc la el.

O seară faină s-aveţi!