Identitatea mea virtuală a încetat să mai vibreze la finalul lui 2010. A avut nişte zvâcuri prin martie 2011 şi ianuarie 2012.

Prin noiembrie 2012, tânărul domn care avea grijă ca blogul meu să fie totuşi vizibil m-a anunţat că firma care se ocupa de hosting se confrunta cu nişte probleme legale, toate fişierele de pe hosting fiind pierdute şi ultimul back-up făcut tot în noiembrie 2012.

O vreme ralucahritcu.ro n-a mai returnat nici o pagină. Ciudat, pentru că povesteam unui amic de faptul că obişnuiam să scriu pe blog, însă n-aveam ce să-i arăt. Cetitori mai vechi mi-au spus că deşi nu mai scriu, le-ar face bine să mai vadă vechile posturi.

Azi acelaşi tânăr domn m-a ajutat să am din nou blogul. Nu s-a pierdut nici un post, pentru că nu mai scrisesem nimic de acum un an. S-au pierdut însă pozele. O să încep să le readaug pe cele pe care le am local.

Faptul că s-au pierdut pozele m-a făcut însă să mă gândesc că suferinţa mea e mică.

Mi-aduc aminte de vorbele bunicii: să nu cerţi un copil pentru că strică/ sparge un obiect. E doar un obiect.

Am pierdut multe în aproape un sfert de secol. Dar dacă ar fi să mă gândesc la durerea resimţită, e aceeaşi ca şi în momentul pierderii sau chiar mai mare doar în cazul oamenilor care nu mai sunt, fie deloc pe lumea asta, fie deloc în viaţa mea.

Fără suferinţă aşadar am să construiesc ceva nou pe altarul blogului pierdut şi parţial regăsit. Pentru că în ochii celui care vrea să vadă, acolo unde se pierde ceva se şi găseşte altceva aproape instantaneu.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *