Acum ceva vreme am decis sa fiu pe bancheta din spate în timp ce un tânăr şofa către o destinaţie îndepartată. Era prima dată cu el în calitate de şofer aşa că m-am comportat cum o fac la fiecare început de genul ăsta:

  • M-am aşezat fix în spatele lui, cât să-i suflu în ceafă şi cât să vadă în oglinda retrovizoare că-i urmăresc fiecare mişcare. Şi de-ale lui, şi de-ale acului care indică viteza
  • L-am avertizat că în opinia mea un şofer bun e unul care conduce prudent, nu unul care goneşte ca să demonstreze că poate (nu ştiu dacă avea de gând să conducă cu viteză, dar asta nu m-a oprit să mă exprim ex ante)
  • Am început să-i adresez întrebări din cele mai diverse (ex. “Ţi-ar fi plăcut să conduci un TIR?”, “Ar trebui să nu facem glume când trecem vama?”), toate urmate invariabil de “De ce crezi asta?”. Am făcut-o din convingerea că altfel ar fi adormit la volan (nu, nu era obosit, însă drumul era de minim 5 ore şi asta era suficient să mă anime pe mine în misiunea auto-alocată de a-l ţine treaz)

Mai eram cu prieteni în maşină şi de atunci nu mai pot adresa un simplu “De ce crezi asta?” în prezenţa lor fără să fiu acuzată de trolling.

Aş vrea totuşi să mă întorc la esenţa acestei întrebări. Pentru că mi se pare insufcient folosită în general. Pentru că ar trebui să apară sub forma lui “De ce cred eu asta?” înainte să zicem orice. Pentru că mie îmi vine să răspund cu vorbele astea de câte ori aud

  • Întrebări pentru care răspunsul e evident:
    • Te-ai tuns?
    • Tu dormi şi la ora asta?
  • Păreri pentru care emitentul n-are vreun motiv anume, dar a auzit că aşa e bine
    • N-ar trebui să-i lase pe homosexuali să se căsătoarească
    • Păi era mai bine pe vremea lui Ceauşescu
  • Păreri evident repetate după vreun superior sau caracter alpha de prin jur
    • Da, să facem cum zice el. E mai bine aşa

Faceţi exerciţiul ăsta cu vreo convingere puternică pe care o aveţi (e.g. N-o să fac niciodată compromisuri pentru bani), întrebându-vă de ce, apoi de ce credeţi în explicaţia pentru primul de ce, apoi pentru al doilea şi tot aşa. Şi vedeţi de câte ori se repetă întrebarea “De ce cred asta?” până când se înmoaie părerea.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

  1. Vlad Reply

    Seamana putin cu vesnica intrebare a lui Noica: “Care vă este ideea?” era întrebarea cu care Noica îi făcea pe disci­polii săi să tremure. Pentru că fără “idee” ce te făceai? Rămîneai condamnat la lumea sublunară a sufleţe­lului, ceea ce însemna a literaturii, a artelor sau, şi mai rău, ajungeai să îţi pui nemijlocit problema mîn­tuirii. ” – Gabriel Liiceanu

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *