Am discutat de curând cu o poloneză (cu care am împărţit opinia) şi două olandeze de părinţi, de bătrâneţe, de datoria pe care copiii o au faţă de părinţi. Şi mi s-a deschis în faţă o altă lume şi parcă oamenii din faţa mea căpătau cu totul alte feţe.
Nici nu ştiu de unde să încep.
Cred că fiecare din noi se gândeşte că vine un moment când părinţii noştri îşi pierd puterea. Că ăsta e firescul. Încetează a mai fi independenţi şi conform gândurilor mele, e momentul ca ai lor copii, de care au avut grijă toată viaţa lor, să aibă grijă la rândul lor de părinţi. Aşa simt că aş face eu, pentru mama, dacă ar fi nevoie.
Olandezele erau tranşante: se duc la centre de bătrâni, fireşte. Fiecare cu viaţa lui, cu familia lui. Acum noi avem copii, cariere, plus că aşa e normal, părinţii să ducă o bătrâneţe liniştită acolo.
Şi de ce ar fi scandalos aşa ceva în România:
- că nu avem centre de bătrâni. Noi avem câte un azil sinistru în fiecare oraş, de care orice părinte se teme.
- că bătrânii noştri nu au bătrâneţe ca în poveşti, cu nepoţi, cu plăcinte, cu împletit, cu linişte. Ei au chin. Cu lipsă de medicamente, de mâncare, de linişte. Ei au boli care îi macină.
- nu au deschiderea pe care unii dintre noi o au acuma. ei ştiu cum s-au petrecut lucrurile de zeci de ani, aici, la noi. Ei şi-au înrijit părinţii, părinţii lor bunicii şi tot aşa. au stat mereu aproape unul de celălalt.
Şi ştiu că dacă ceva i s-ar întâmpla mamei, mi-e greu să cred că aş putea să mă întorc la Botoşani. Un compromis din partea ei va trebuie să fie. Va veni ea acolo unde voi fi eu şi-mi voi putea câştiga existenţa. Dar nu va ajunge în vreun azil.
Apoi olandezele m-au iscodit şi mai mult cu o întrebare: Ce vei face tu cu copii tăi? Ai să te duci la ei la bătrâneţe?
Şi răspunsul nu mi-e prea clar. Aş prefera să nu ajung în situaţia asta. Să am bani să-mi pot permite un centru decent de bătrâni. Să nu fie nevoie nici o clipă să depind de ei. Dar aş înnebuni dacă nu s-ar oferi ei să-mi vegheze bătrâneţea. Şi m-aş gândi că am greşit ceva în educarea lor. (cred că e vorba de opţiuni: deşi aş fi într-un centru de bătrâni, aş vre să ştiu că nu e o închisoare, că ar mai fi un loc pe lumea asta în care aş fi bine primită).
Ce spun olandezii are sens: bătrânii se adună în locuri în care sunt şi alţii ca ei, împărtăşesc poveşti, se sprijină reciproc, se simt poate mai bine ca într-o casă în care ei sunt cei mai bătrâni. Dar faptul că sunt printre străini şi nu în familie nu ştiu cum poate fi depăşit. Sigur, în Olanda, asta chiar nu-i o problemă. Dar în România nu ştiu dacă modelul ar prinde. Sau dacă da, cam peste câte generaţii.
Voi v-aţi gândit până acum la asta? Cam cum vedeţi lucrurile?
Aceeasi mentalitate o au si danezii. Noua o profesoara de acolo ne-a spus ca artunci cand va termina liceul baiatul ei se va muta singur si trebuie sa se intretina. Daca va avea nevoie vreodata de bani va lua de la parinti, dar cu imprumut. Si invers, dupa multi ani, daca parintii au nevoie vor lua tot cu imprumut. Lor asa li se pare normal firesc. Ei nu mai asteapta nimic de la copii lor, si in niciun caz sa ii ingrijeasca la batranete. E exclus.
La noi e asta nu se poate pentru ca sunt si alte conditii. La 19 nu isi permite un student sa se intretina singur. Unii si dupa ce se casatoresc mai apeleaza la parinti. La noi parintii parca muncesc si traiesc pentru copii lor. Si apoi majoritatea isi cresc nepotii cand ies la pensie.
Scz daca am scris mult si nu e raspunsul pe acre il asteptai :).
@aida: diferenta e enorma intre societatea de aici si cea romaneasca. dar sunt convinsa ca incepand chiar de la generatia noastra, or sa se simta schimbari. Mie mi se pare acum absurd sa traiesti numai pentru copii, sa le oferi totul, sa=i sprijini pana la 40 de ani. Si pornesc in viata cu gandul ca am sa-mi imping copiii din cuib, daca ei amana pre mult primul zbor. intrebarea care ma macina e daca as putea sa fac asta intorcandu-ma in romania sau daca asta e posibil numai in colturi civilizate de Pamant.
Hmm, ar mai fi si calea de mijloc, a asistentei sociale, daca ti-o permiti. Sa-ti lasi parintele in casa lui sau unde sa poate si sa-i platesti un asistent social sa-l ajute. Nu prea vad asta ca pe o datorie biologica (sa fii acolo, langa parinte, cat mai des) si nici nu cred ca as cere-o (fie si implicit) de la copii. Oricum, optiunea azilelor din Romania este gretoasa. Daca mi-as permite , as merge pe planul meu : o casuta undeva spre tara + asistent social de 2 ori pe saptamana. Daca nu, as cauta oricum un camin privat unde sa pot face si vizitele necesare si sa ma asigur ca al meu parinte va fi un oaspete, nu un intrus. Un avantaj il constituie si comunicarea , mult mai usor de intretinut in 20xx decat ar fi fost la inceputul anilor 90.
Ai dreptate Raluca, si eu sper sa se schimbe incepand cu generatia noastra. Dar cand ma uit la colegii mei, de varsta mea sau mai mari ca mine …. tare ma tem ca nu se va intampla.
Insa dupa ce intalnesc alti oamnei diferite cu care am discutii interesante parca incepe sa rasara speranta :).
Eu nu mai am nici o speranta de la tara asta. Nu o sa ne ofere noua sau parintilor nostri nimic, poate copiilor nostri daca vor avea noroc.
Camin privat? Unde-o fi asta? Numai prin filme mai vezi ca exista asa ceva, la noi nu stiu nimic de vreunul, si oricum, daca ar fi, s-ar purta cu parintii la fel cum se poarta si la Leorda, numai in conditii putin mai bune. E vorba de educatia noastra, si cred ca ne vom chinui parintii si intrista foarte mult, daca apelam la o idee din asta.
Eu una o sa raman langa mama mea, sau undeva aproape….
Nici eu nu voi putea fi alaturi de ai mei, atunci cand va fi nevoie, dar voi plati cu siguranta pe cineva care sa aiba grija de ei, acasa.
Eu nu cred ca le-ar facea placere atunci cand nu vor mai fi in puteri, sa iasa din casa in care au tarit o viata, pentru a merge la un camin de batrani, oricat de civilizat si dotat ar fi (iar aici iau in considerare desigur modelul unui camin din strainatate).
Nici eu nu voi putea fi alaturi de ai mei, atunci cand va fi nevoie, dar voi plati cu siguranta pe cineva care sa aiba grija de ei, acasa.
Eu nu cred ca le-ar face placere atunci cand nu vor mai fi in puteri, sa iasa din casa in care au tarit o viata, pentru a merge la un camin de batrani, oricat de civilizat si dotat ar fi (iar aici iau in considerare desigur modelul unui camin din strainatate).
Nu mi-as putea inchipui sa nu imi ajut parintii daca ar ajunge sa aiba nevoie de ajutorul meu… si cred ca fiecare dintre noi ar trebui sa gandeasca asa.
Depinde în ce constă acel ajutor. Poate în multe cazuri ar fi de dorit un cămin de bătrâni. Acolo au oameni de vârsta lor cu care să te întreţină. Dacă îi ţii acasă la tine (sau acasă la ei) probabil se vor uita pe pereţi toată ziua.
Cred ca nu se poate da un raspuns universal. Sunt prea multe variabile implicate. Cele mai importante cred ca sunt personalitatile parintilor si ale copiilor, legaturile dintre ei, nivelul de asteptari si de … posibilitati (sa privim realist) financiare, “familiale” (daca ai deja o familie nu e asa usor sa iti aduci parintii in casa sau sa le aloci prea multe resurse in dauna sotului/sotiei si copiilor) si profesionale.
In Romania este, intr-adevar, un anumit patern – familia extinsa. Dar nu exista o solutie finala, buna la toate 🙂
Eu as vrea sa pastrez o oarecare independenta de ambele parti. Si, dupa experienta cu ultimele zile ale bunicului, as prefera sa muncesc in continuare in meseria mea si sa platesc o persoana care sa ii asigure ingrijirile necesare (medicale, gospodaresti) iar eu sa incerc sa ii asigur suportul … sufletesc.
@ krossifre: is curioasa cat de aproape de ideal om ajunge cu ai nostri parinti. sa vedem. planurile suna bine.
@ dumi: si pe mine ma fascineaza atasamentul pe care baranii de acum il au fata de locul in care au trait. mie mi se pare ca as putea sa ma mut oriunde, oricand, dar pentru ei casuta lor, oricat de mica ar fi e singurul spatiu posibil in care se vad traindu-si batranetea
@ Me again: si aici intervine problema de mai sus: ce te faci cu cei care nu vor sa-si paraseasca locsorul in care au trait toata viata?
@ Bogdan Epureanu: indiferent de toate variabilele de care s-a vorbit deja prin comentarii?
@ whisper in the storm: intrebarea e cum faci cu prezenta fizica. ai posibilitatea sa fii acolo suficient de des si esti dispus sa faci asta?si cat de des inseamna “suficient de des?”
@ Lady Blu_: penru parintii nostri, frica de abandon la azil e prea mare ca sa accepte chiar si un camin/un complex bine dotat, amplasat etc. deci we’ll stick around.
@ aida: o sa se schimbe incepand cu noi
…la varsta de 15 ani am descoperit….,,sa ne educam parintii!!”
…anii urmatori…,,..sa ne ajute parintii!!”…
,,parintii ne mai ajuta??’ …da…
…,,ajutam si noi parintii….”
…,,parintii au pensie mi mare decat salariul nostru”‘…
…ajutam parintii, sau parintii ne ajuta pe noi???”
…???? au loc la cimitir???…daca da l-am ingrijit??…daca nu …???
in general au nevoie de noi ALATURI (cel putin pt.mine, in Romania si la 17 km distanta),dar nici asa nu pot fi mereu langa ei.
CRIZA copil-parinte a fost din totdeauana si o sa fie la fel si in continuare
indiferent de venituri sau distanta.
….,,ce te faci cu cei care nu vor sa-si paraseasca locsorul in care au trait toata viata?…”
cred ca le faci viata mai ,,usoara’ acolo unde au traiat o VIATA
….,,Eu as vrea sa pastrez o oarecare independenta de ambele parti. Si, dupa experienta cu ultimele zile ale bunicului, as prefera sa muncesc in continuare in meseria mea si sa platesc o persoana care sa ii asigure ingrijirile necesare (medicale, gospodaresti) iar eu sa incerc sa ii asigur suportul … sufletesc.
….,,si daca ..pica munac ta ??? nu mai ai ce manca??? bunicul nu mai e!!
mai este cineva sa te ajute?
De acord cu Bogdan Epureanu. Nu mă interesează modelul niciunei țări, indiferent cât de civilizată ar fi ea. Eu nici nu concep să-mi scot mama din casa ei, pt. că doar pe ea o mai avem, tata s-a stins acum 8 ani. Cum să-mi scot mama din casă când ea s-a sacrificat pentru noi toți, când mama este cea mai sfântă pe pământ, ea nu ne-ar fi dat din casă pentru nimic în lume. M-aș considera o degradată, un copil imoral să-mi alung mama, să nu-i acord sprijin și dragoste așa cuma făcut ea pt. mine și frații mei. Oricât aș suferi, o ajut pe mama cu toată dragostea, și nu o duc niciodată la azil. Iubiți-vă și aveți grijă de părinții vostri!
Dar ce te faci cand mama nu se mai poate deplasa , cand nu mai poate ajunge la toaleta, cand cazi la pat de prea multa oboseala, pentru ca trebuie sa ii faci de mancare sa o speli ca pe copii, sa faci curat, si dupa sa mergi acasa la tine sa o iei de la capat ca sotul iti spune ca nu faci nimic acasa??
Cand fratilor nu le pasa decat de partea de mostenire??
la partaj vin toti copiii in mod egal, la intretinerea parintilor doar unul.
Cand te duci la serviciu obosita peste masura???
Locuiesc in Olanda si da, sunt de acord ca parintii sa poata merge la azil. De ce?
-La azil au conditii, au asistenta medicala, sunt oameni asemeni lor, socializeaza
-Eu ca si copil, am viata mea, familia mea iar daca parintele refuza sa mearga intr-un loc unde ar putea fi ingrijit 24/7 dar vrea sa ma chinuie pe mine atunci eu numesc asta egoism.
-Consider ca nu trebuie sa ne chinuim copiii, sa-i impovaram cu cat nu pot duce. Nu e fata mea obligata sa ma stearga la fund daca nu poate sau nu simte ca si-ar dori asta. Nu vad rostul pentru care i-as face viata calvar avand grija de un om neputiincios, irascibil, batran. De ce s-o chinui? De ce sa ajunga sa-mi doreasca in sufletul ei, moartea? Sa zica: bine ca s-a terminat si acum am si eu dreptul sa-mi traiesc viata? Daca asta va fi prea tarziu când si ea va fi batrana si nu s-ar mai putea bucura de viata, pentru ca am impovarat-o prea mult? Nu e mai bine sa ne vedem o data pe saptamana o ora si sa fim fiecare fericite in felul nostru? Ea sa ma stie pe maini bune, iar eu s-o stiu relaxata alaturi de familia ei? Sa stiu ca merge la munca fara grija mea, fara sa fie nevoie sa plece in orice moment pentru ca eu sunt singura in casa si la orice atac de panica as suna-o?
Vad ca nu sa mai scris demult pe aici. Sunt perfect de acord cu ce a scris Alexandra.