Cum fu la meci

Ete binişor. Meciul în sine n-a fost spectaculos, iar faze care să mă lase fără respiraţie să fi fost vreo două.

Merită punctat:

• terenul mi-o părut mult mai mare în realitate, decât mi-l închipuiam eu când mă uitam la teveu
• am avut vedere spre tot terenul, eram pe-o parte, cam în dreptul liniei de mijloc a terenului (care probabil poartă un nume, da n-am de unde să-l ştiu eu)
• Andrei a fost incredibil de răbdător cu mine şi mi-a răspuns calm la toate întrebile mele dese şi uşor retarde.
• intrarea pe stadion s-o făcut super civilizat şi rapid.
• eram înconurată de fani Ajax dar mă bucuram vizibil la fazele faine de la Poli, deşi cu o uşoară teamă. Nu s-a luat nimeni de mine.

• Înainte de începerea meciului tătă lumea o luat steguleţele albe (pe care erau scrise numele echipelor) de lângă fiecare scaun şi le-o agitat în ritmul imnului Uefa
• galeria Ajax era absolut fantastică : foarte zgomotasă, numeroasă şi roşie. Mi-o plăcut că totul era destul de bine regizat: la un moment dat se împărţise galeria în două şi o parte striga ceva şi cealaltă îi răspundea şi totul cu coordonare de gesturi. Din păcate, n-am auzit mare lucru de la galeria română… Erau şi detsul de puţini în comparaţie cu ăştilalţi, erau ţinuţi locului cu plasă în juru lor şi chiar am auzit în timpul meciului că li s-o cerut să se liniştească şi să nu iasă din zona lor.
• La începutul meciului şi apoi orice anunţ de pe parcurs se făcea în engleză, olandeză şi română.
• În pauză au apărut nişte oameni pe teren cu un fel de greble în mână. Rolu lor era să repare. Arătau funny. Tot în pauză s-a organizat cu joc cu premiu de 100 de euro. Am fost rugaţi să ne ridicăm în picioare şi pe ecrane se proiectau imaginile luate live de la o cameră care se tot muta aleator pe feţele suporterilor de pe stadion. După fix un minut, camera era oprită şi omul din cadru câştiga suta de euro.
• Că tot veni vorba de ecrane, a fost fain că mai vedeam şi noi câte-o reluare pe cele două ecrane, mai ales că eu eram mai tot timpu furată de peisaj şi mai mult stăteam cu ochii pe galerie decât pe meci.
• Momentele cele mai frumoase erau alea când aproape se dădea gol şi lumea se ridica în picioare apoi înjurau şi îşi manifestau tare zgomotos dezamăgirea. Uniune în spirit şi-n vorbă era şi când înjurau arbitrul.
• Un alt moment de intensitate maximă a fost la final, când câţiva jucători au făcut schimb de tricouri şi ca să facă asta, evident şi le-au dat jos. Bucurie curată pentru ochişori de damă. Apoi au mulţumit galeriilor, ceea ce iarăşi mi s-a părut un gest frumos.

Acestea fiind spuse, mă declar pe deplin mulţumită de prima mea excursie pe un stadion, aştept cu nerăbdare următoarele şi sper să apuc să fiu curând aproape de-o galerie românească, să pot înţelege ce zice şi să cânt şi eu cu ea. Ete şi nişte poze: