Când mă gândesc la Nicu Alifantis mă inundă emoţii şi amintiri. Probabil şi vouă vi se întâmplă la fel, dacă măcar o dată v-aţi mirat că sunteţi, aţi dorit o noapte fără întrebări sau aţi adorat ploaia din luna lui marte.
Nicu Alifantis a sărbătorit de curând 40 de ani închinaţi muzicii şi finalizarea unui nou album închinat iubirii – Mozaic. Am fost la Operă la evenimentul de lansare de săptămâna trecută şi mi-e imposibil să redau ce-a fost acolo pe de-a-ntregul. Dar pot să vă spun ce s-a întâmplat în deschiderea concenrtului.
Au urcat pe scenă întâi membrii trupei (peste 10, printre ei şi Virgil Ianţu), care s-au aşezat fiecare la instrumentele lor sau doar în faţa unui microfon, după caz. A urcat apoi Alifantis care şi-a salutat colegii prin plecăciuni ale capului, pe rând, răbdător, fără să arunce nici o privire publicului. Cu o conştiinciozitate venită probabil din experienţa nopţilor târzii şi a minunilor înfăptuipe împreună, Alifantis a arătat că poate n-ar fi fost acolo fără ei. Abia după ce privirea lui a întâlnit privirile lor, privirea lui s-a întors şi către public, care a fost salutat şi el c-o plecăciune adâncă.
Abia apoi a venit un Mulţumesc cuvântat şi la microfon, când deja eram convinsă că Alifantis nu e un stăpân de sunete, ci un sclav al lor, care îşi poartă povara talentului şi chinului creator laolaltă cu profesionişti ca el, până ce, din când în când, îmblânzezc suficiente sunete cât să iasă un album cu emoţii. Iar Alifantis mulţumeşte sincer, cu conştiinţa neputinţei lui de unul singur şi cu înţelepciunea unui om care timp de 40 de ani a avut aliaţi puternici în lupta şi apoi victoria cu sunetele.
