Criza permanentă de timp în care simt că mă aflu mă împinge să cred că pot fi şi supraom, la o adică. Privesc timpul ca pe resursa mea cea mai importantă şi sigur exagerez cu asta, însă mă raportez adesea strict economic la el: îl investesc acolo unde ştiu că-mi poate aduce profit. Ceea ce în esenţă nu e rău.

Răul vine când profitul îţi fură şi inima, când el ar trebui să aibă de-a face mai ales cu raţiunea (cred că e la fel şi la bani – relaţia cu banii e bună cât e cerebrală în cea mai mare măsură pentru că mintea poate stăpâni banii. Când intervin pasiuni viscerale, banii trec la conducere, căci inima se supune degrabă pasiunii.)

E un portofoliu diversificat, dar am sesizat în ultima vreme că am un apetit tot mai scăzut pentru risc.


 

Nu mai vreau sa investesc decât unde ştiu sigur că e şi profit la mijloc, iar asta îmi dă porniri egoiste: numai unde controlez eu 100% timpul ştiu ce mi se poate întoarce şi în ce măsură. Aşa că mi-am acordat mai multe momente cu mine însămi (sport, citit, învăţat). Ceea ce, din nou, nu e rău în esenţă. Rău e că n-am fost moderată cu asta.

Şi am făcut recent ceva de care mi-e ruşine. Discutam cu un om tare drag mie şi în ciuda unui subiect interesant şi a stării de bine pe care mi-o dădea compania, mi-a fugit gândul la câte mai erau de făcut în seara aceea. Şi la resursa mea, timpul. Şi m-am gândit că discuţia în sine nu-mi aducea suficient de mult profit cât să justifice investiţia în timp. Aşa că am început să-mi verific telefonul şi să citesc ceva e aveam pe lista de to dos.

Am avut părerea că pot fi supraom. Să discut şi să citesc în acelaşi timp, dedicând energie pe măsură fiecărei activităţi. Că mai bine mi-aş duce viaţa în streamuri paralele. Unul centrat pe  “eu”, unde pot controla aproape în totalitate rezultatul (vezi acţiunea de-a citi). Un altul centrat pe “eu şi alţii”, unde nu pot anticipa dacă la final trag linie şi mă consider “câştigată” (vezi acţiunea de-a discuta). Numai gândul că am gândit asta mă tulbură. Timpul nu se tranzacţionează ca banii, iar asta nu-l califică să fie folosit din raţiuni pur economice. Raţiunea şi inima nu fac bine când guvernează separat şi sunt de-a dreptul periculoase când se supun unui alt guvernator.

Echilibru. Asta e invitaţia care vreau să reiasă de-aici. Viaţa dusă în mod echilibrat. Şi cred că nimeni n-a ajuns la echilibru fără să cunoască înainte şi dezechilibrul. Să experimentăm deci, însă cu privirea din când în când către oglindă. Iar oglindă înseamnă uneori dialog cu sine, alteori vocea unor prieteni, părerea unor binevoitori şi cine ştie câte alte forme mai poate lua. Şi să trăim într-un singur plan la un moment dat (fie că planul e o interacţiune cu cineva, un moment de solitudine, o acţiune care te dezvoltă sau una care doar te relaxează), unde ştim că ne putem dedica cu totul. Că probabil nimeni n-a ajuns campion la ceva fără să se dedice cu totul. Iar eu mă vreau campion al vieţii mele. Să fiu cea mai bună versiune a mea. Pe mai multe planuri, însă adresate pe rând, nu în acelaşi timp. Şi fără să le anticipez obsesiv profitul.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *