Revolte

Din diverse motive sau chiar fără nici un motiv, zilele astea s-a discutat mult într-unul din cercurile prin care mă învârt despre testul de sarcină.

Şi mi-am dat seama că e una din acele invenţii minunate ale lumii. Două liniuţe care pot să te ducă în rai de fericire sau să-ţi prăbuşească cerul în cap.

Oricum ar fi relaţia dintre doi oameni, ea devine cu singuranţă altfel atunci când se cere un test…

Fie că îţi doreşti să iasă negativ, fie că ţi-ai dori pozitiv, înainte să te uiţi la rezultat faci toate jurămintele posibile către divinităţile în care niciodată n-ai mai crezut aşa puternic.

Chinul momentelor alora, al secundelor pe care le numeri înainte să vezi ce şi cum, chinul cumpărării lui şi chinul gândului la cum ar fi dacă maturizează mult, brusc şi dureros un om, o relaţie.

Pentru că, aşa cum am mai povestit, am activat multă vreme ca voluntar în cadrul organizaţiei Tineri printre Tineri, care printre altele educă adolescenţii cu privire la viaţa lor sexuală, am fost de multi ori antrenată în discuţii cu privire la nemernicia asta de test.

Şi mi se pare că nimica nu stârneşte mai multă teroare decât device-ul ăsta aşa mititel, consecinţele  lui se întind cu mult peste a oferi un simplu răspuns.

E nu doar un test de sarcină, ci un test de relaţie sau un test de sinceritate. E poate o nebunie ce vă propun, dar vă provoc la un joc puţin murdar, dar care poate vă va deschide ochii mai repede. Spuneţi-i prietenului că e nevoie să cumpăraţi un test. Observaţi-i reacţia.

Printre altele:

Vă întreabă: E posibil să fie al meu?

Merită o palmă şi o trecere în categoria nemernici.

Se panichează, tremură şi îi curge saliva în mod necontrolat?

E genul acela de bărbat care o să vă lase exact când e mai greu.

Se repede să cumpere un test înainte de orice alte dicuţii care s-ar putea dovedi inutile?

S-ar putea să fie un bărbat minunat sau s-ar putea să fi fost un crai trecut prin asta de mult prea multe ori.

Şi-uite aşa e viaţa parşivă şi frumoasă…

Dsiclaimer: Cele de mai sus au fost scrise ca rezultat al unor multiple experienţe de vieţi, care, evident, nu-mi aparţin în totalitate.

Pe aceeaşi străduţă Moxa pe care calc zilnic de prea multe ori am observat acum câteva ore ceva sinistru. Lângă un tomberon mult prea plin cu gunoi zăceau împrăştiate zeci de fotografii…Erau pe stradă, pe trotuar, toate vechi, alb-negru cu margini zimţate.

Mi s-a oprit răsuflarea pentru că am şi călcat pe una din ele până să-mi dau seama ce sunt toate bucăţile acelea de hârtii… Până să văd că erau chiar bucăţi de viaţă, cine ştie de-a cui…

Nu rup niciodată fotografii pentru că mi se pare că rup suflete. Primul gând care mi-a trecut prin minte după ce relaţia de amor nebun care mi-a marcat frageda tinereţe s-a terminat fără vreo şansă de reînviere a fost: “şi cu pozele ce fac?”Erau doi ani plini de întâia plecare la munte, întâiul Crăciun împreună, întâiul Revelion, întâiul an şi-atâtea alte prime dăţi… Erau lacrimi şi zâmbete şi fericiri prinse acolo de o bucată groasă şi lucioasă de hârtie. Ştiam că aveam să le privesc zilnic de va fi să le păstrez, la fel cum ştiam că aveam să regret dacă le-aş fi aruncat sau rupt… Şi le-am pus deoparte, ascunse într-o cutie, într-un colţişor de inimă şi le am şi azi şi-mi amintesc cu drag de unele momente…

De ce le-o fi aruncat? M-am uitat atent… erau poze cu copii jucăuşi, era o fotografie cu oameni plângând la marginea unui sicriu şi chipul rece al celui ce n-a mai fost, erau tot felul de personaje râzând, îmbrăţişându-se, era apoi marea şi plaja în spatele unui chip de demult. M-a durut că fiecare din oamenii aceia ar fi meritat un loc călduţ într-un album, ar fi meritat să fie unii lângă alţii şi din când în când să mângâie privirile celor ce voiau puţină nostalgie. M-a durut că fiecare din ei avea faţa schimonosită de la umezeala asfaltului, că vântul îi purta de colo-colo şi că erau striviţi de fiecare câine sau picior neatent…că mi-au stârnit milă şi că m-au răscolit fără de voia mea…

Am fost aseară la Ad Break în Music Club. Evenimentul în sine a fost destul de interesant, deşi mi-ar fi plăcut ceva mai multă interacţiune între ei, zeii de pe scenă, şi muritorii de rând din public.

Cuvintele memorabile ale serii vin din partea lui Răzvan Căpănescu şi nu mai ţin minte cui aparţin de fapt pentru că şi el, la rândul lui, cita pe cineva. Esenţa e că s-a făcut un mini studiu şi s-a ajuns la concluzia că popoarele care au dansuri populare foarte ritmate se bucură de oameni care muncesc puţin, pentru că le trebe energie la dans. Reversul e că acele popoare cu dansuri populare lente şi foarte lente sunt în general predominate de oameni muncitori şi foarte muncitori, cărora le mai rămâne puţină vlagă şi pentru dans.

Acuma să vă întreb, aţi stat vreodată până dimineaţa la o nuntă de la ţară organizată tradiţional, cu jocurile populare specifice şi fără alte amestecuri de hause, de manele şi de ce s-o mai fi cântând azi pe la nunţi?

Ei şi…. bătutele noastre cum vi se par? Da horele? Da oamenii?

Tind să cred că o fi o urmă de adevăr în teoria de mai sus, da n-aş da pe nimica în lume jocul moldovenesc de pe plaiurile mele. Trandafiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiir de la Moooooldoooovaaaaaa ….

Cu câteva zile în urmă m-am pornit spre Iaşi cu mami şi sor’mea. Sor’mea la volan. Practic- doi şoferi în maşină, că şi eu am carnet…

Am ieşit din oraş, radio la volum mare, mai ascultam o melodie, mai nişte ştiri, mai vorbeam… când DEODATÄ‚ auzim un zgomot infernal. Şi de-aici dialog între mine şi a mea surioară:

• eu: Băi, tu auzi??? ce-i asta?
• ea: nu ştiu…cred că un avion… (more…)

Ä‚sta a fost cuvântul zilei ieri. I-am găsit loc în vreo cinci fraze… Îmi place la nebunie cum sună. Am avut chiar o mică dezbatere despre unde ar trebui pus accentul: pe prima silabă sau pe penultima?

În limba română, îmi mai plac fleandură şi regionalismul uliţarnic, pe care de fapt eu îl ştiu sub pronunţia ulişărnic/ulişărnică ce mi-a rămas în minte din construcţia Uni umbli, ulişărnico? auzită adesea de la mama dimineaţa, cân soseam de pe la câte-un majorat.

Am căutat în dicţionar şi se pare că ulişărnic nu există, ci

ULIŢĂRNIC, -Ä‚, uliţarnici, -ce, adj., s.m. şi f. (Reg.) (Persoană) care bate uliţele, căreia îi place să-şi piardă vremea umblând fără rost (pe uliţă). – Uliţă + suf. -arnic.

Cuvântul care mă intrigă însă cel mai mult e chirostei, care nu-mi explic de ce nu există în dicţionar. Nu ştiu alţii cum sunt, da şi eu şi alţi copii cu care mă înhăitam prin cartier foloseam cuvântul în expresia a sta pe chirostei cu sensul de a sta pe vine. Am căutat chirostei şi pe net şi l-am găsit pe vreo 3 site-uri, din care unul al prietenilor mei Eretele şi Link, fii ai plaiurilor botoşănene, iar altul într-un interviu acordat de Bobo, de la trupa Fără Zahăr, şi el tot din judeţul Botoşani. Am găsit cumva un cuvânt specific numa Botşeniului? Voi aţi auzit de chirostei?

Şi ca bonus, vă zic cuvântul meu preferat din limba engleză, şi-anume CRISPS, folosit de britanici ca să numească chipsuri de-alea de mâncat, pline de E-uri. Pronunţia e ca şi în română, pur şi simplu se citeşte cuvântul şi efectul comic se înteţeşte dacă ziceţi CRISPS în şoaptă…. Am descoperit că-mi place când în timpul unui film, o englezoaică mi-a cerut în şoaptă să-i dau nişte crisps…. Am râs continuu în seara aia şi râd şi-acu când îmi amintesc. Şi ştiţi voi ce se spune despre oamenii care râd singuri