Am o prietenă tare dragă cu care ori de câte ori mă văd îmi aduc aminte cât mi-e de drag şi Botoşaniul. Pentru că, bucureşteancă fiind, ei îi sar în ochi exact acele aspecte care trădează că nu sunt de-a locului, în pofida accentului curat pe care îl afişez lumii (lumii de aici – căci cu cei de acasă tot cu grai dulce mă înţeleg).
Aşadar, azi a fost folosirea lui “anumit” în contextul: “Îţi dai seama că el a făcut asta anumit“, unde anumit înseamnă “înadins, anume, în mod intenţionat”. Eu sunt chiar mândră de mine, pentru că cei cu care mă jucam eu în copilărie ziceau “anumita” sau chiar “anumea” (parc-aud “Mama, da’ Icsulică anumita/ anumea m-o lovit”) în loc de corectul “anumit” (trebuie să recunosc că mă gândesc cu groază că or să fie botoşăneni care n-au auzit niciodată de “anumit/ anumita/ anumea”, şi-atunci e ceva inventat la mine în cartier :P). Apropo de cuvinte rare, ăsta e un moment bun să aflaţi de chirostei şi ulişărnic, click aici.
Iar altă dată a fost refuzul meu de-a merge într-o cârciumă drăguţă, dar în care nu se serveşte la masă, ci fiecare cumpără de la bar. Vedeţi voi, pentru mine, omul venit de departe, ideea de a ieşi în oraş e înrudită îndeaproape cu ideea de a nu avea obligaţia să fiu gazdă bună sau musafir bun, adică să mă ridic de la masă, să ajut cu servitul, cu debarasatul etc.. Deci dacă e să ies în oraş, pentru mine e important să fiu servită (se pare că aşteptarea asta i-a mai fost explicată cam cu aceleaşi cuvinte şi de către o altă provincială, deci aici Botoşani în sine nu e foarte relevant, da’ asta nu mă împiedică să mă gândesc cu drag la acasă :P)