Aplauze

Mi-am căutat în copilărie un talent artistic care să mă aducă pe scenă. Am vrut să mă fac cântăreaţă şi nu ratam ocazii să cânt unor specatatori care n-aveau de ales (vezi despre colindele mele aici). Şi o viaţă de actriţă m-ar fi mulţumit, mai ales că mă jucam “de-a teatrul” cu copiii din cartier, puneam nişte pături în loc de cortină la intrarea în bloc iar potrivit spectatorilor noştri aveam şi talent. N-a fost să fie, n-am nici ureche muzicală, nici alte aplecări artistice. Cel mai mult din scurtele mele trăiri boeme îmi lipsesc aplauzele.

Am primit totuşi aplauze până acum, însă în alt context, uneori la finalul unui speech, alteori la finalul unei prezentări bune (ehee, vremea studenţiei) şi pot numai să-mi închipui cum o fi să te aplaude sute de oamenii, eventual cu lacrimi în ochi, emoţionaţi peste măsură de performanţa ta.

Mi-am amintit de asta de curând, la finalul piesei “Egoistul”. Imaginaţi-vă o sală plină, cu toţi oamenii în picioare aplaudând minute în şir echipa întreagă de actori, apoi pe fiecare din ei în parte. Şi apoi imaginaţi-vă tot acest ropot de aplauze, oricum emoţionant, oricum frenetic, oricum rapid, transformându-se într-o adevărată explozie de zgomot şi ritm atunci când Radu Beligan face un pas în faţă şi o plecăciune discretă în faţa celor pe care i-a hrănit spiritual. Atunci a fost momentul când am simţit lacrimi în colţul ochilor şi uitându-mă în jur am văzut multe alte perechi de sticliri ca de şopârlă pentru că nu eram singurul spectator impresionat peste măsură.

Şi în vreme ce aplaudam şi mă gândeam că aş putea s-o ţin aşa ore în şir fără să fie suficient ca să-mi strig admiraţia, mi-a răsărit următorul gând: oare cât o fi durat cea mai lungă sesiune de aplauze?

În Cartea Recordurilor sunt consemnate cele 90 minute de aplauze pentru trupa Grabowsky din Germania, in 2002. O performanţă similară a înregistrat şi Placido Domingo când i s-au închinat 80 minute in 1991.