În fiecare seară, la o străduţă de unde stau eu, trec pe lângă apartamentul unui cuplu care ia cina la lumina lumânărilor.
Nu ştiu dacă v-am mai spus, dar locuinţele olandezilor au geamuri mari, care încep de undeva de pe la nivelul genunchilor şi care de cele mai multe ori nu-s acoperite de nimic. Şi dacă asta m-a scandalizat în primele zile, gândindu-mă că numai minţi bolnave şi-ar putea trăi viaţa ca pe o scenă, în văzul tuturor, fără pic de intimitate, mi-am dat seama că numai privirea mea era hulpavă şi însetată de ce fac ei. În rest, lumea trece indiferentă şi nici nu observă că unii gătesc, alţii citesc, alţii îşi fură sărutări iar alţii se joacă cu copiii.
Şi oricât m-aş obişnui cu priveliştea asta şi oricât aş încerca să merg cu privirea numai înainte, nu pot să nu fiu câteodată furată de ce e dincolo de geamuri.
…