Şi pentru că trebuia să poarte un nume, le voi numi Neşlefuite. Şi-am să le dau şi numere. Adică o să fie toate acele posturi scrise după cum ziceam aici, cu idei multe şi libere, nefrâmântate suficient de mine, dar poate mai atractive pentru voi tocmai pentru că vă dau vouă bucuria de-a le modela în mult mai multe feluri, fără să fi frânt eu bucăţi pe care voi acum puteţi crea.

Şi azi zic aşa: (apropo, le zic azi, dar ele sunt notate de demult prin vreun colţ de memorie sau de mail sau de foaie de caiet. Şi le dau drumul în lume, să nu mai bântuie)

|||

Sunt şocată de cât de puţină lume ştie de “Vulevales” sau de “Ajutor, proştilor”. Era modalitatea cel mai des folosită de a împărţi copiii în echipe sau de a hotărî ordinea în care urmau să se joace – cel puţin la mine în cartier. Trei copii îşi ţineau câte o mână în centru – ca în imaginea de mai jos şi ziceau pe silabe VU-LE-VA-LES (sper că mi-aduc aminte bine cuvântul), iar la “LES” retrageau mâna şi o puneau perpendicular pe piept, cu palma în sus sau cu palma în jos. Cel care avea mâna în poziţie diferită de ceilalţi era eliminat (dacă ţineau toţi la fel, se trecea la “Ajutor, proştilor”, care e descris mai jos). Şi venea alt copil din grup pentru încă o rundă de Vulevales. Şi se tot elimina câte un copil până rămâneau doi. Şi ca să se hotărască cine dintre cei doi e eliminat şi cine nu, se alegea un copil care trecuse deja prin Vulevales şi de data asta se striga “Ajutor, proştilor”, tot pe silabe, iar “LOR” genera acealaşi comportament ca şi “LES”.

Vulevales 🙂

Cum am ajuns eu să fiu siderată de atâta neştiinţă cu privire la acest subiect? Ei bine, pentru că într-o seară voiam să folosesc Vulevales cu nişte prieteni ca să hotărâm o ordine, ei nu ştiau despre ce vorbesc, eu am explicat, ei n-au înţeles, eu m-am gândit că nu mai ţin eu minte bine şi am căutat pe net. DAR CE SA VEZI?!? Nici Internetul nu ştie! Oameni din Botoşani, ajutor!!! Aşa-i că voi ştiţi de asta?

Posibil să fie ceva ce numai acolo se întâmplă, la fel ca existenţa cuvintelor ulişărnic şi chirostei.

|||

Am în minte oameni pe care nu-mi place să-i ascult explicându-mi nimic. Şi drama e că sunt oameni inteligenţi, de la care aş avea ce să învăţ, cel puţin pe unele planuri. Şi mi-am dat seama ce mă supără de fapt: explică cu superioritate. Explică făcându-mă să mă simt ca şi cum e o minune că am ştiut să respir până la anii ăştia. Explică plini de patos, cu detalii nenecesare, fără să ţină cont că ştiu deja câte ceva despre subiect, explică ca şi cum atunci îmi arată minunile lumii, deşi firesc era să ştiu deja de ele .

|||

Altceva ce mă supără e că folosesc dânsul şi dânsa în conversaţii, referindu-mă, desigur, în mod regulamentar, la el sau la ea. Fără nicio conotaţie negativă sau obscenă. Se pare însă că-mi scapă ceva, că stârnesc adesea zâmbete.

|||

Eram mai demult în avion, la o oră târzie, proaspăt îmbarcată. Mă aşezasem comod, cât să adorm cât mai repede după decolare (în timpul decolării îmi place să mă uit pe geam. Copilul din mine vrea să şi zică de fiecare dată: Oaaaaaa!!!). Puţin mai în faţă, un el, o ea şi al lor fiu se agitau şi agitau şi pe alţii. El – îngrozit de faptul că nu au loc toţi trei unul lângă celălalt, deşi aşa scria pe nu ştiu unde. Stewardesa le explica pe un ton calm că acum nu mai e nimic de făcut, avionul e plin, deci unul din părinţi rămâne lângă copil, iar celălalt pe un loc câteva rânduri în spate. El şi ea tot mai nervoşi, cu voci tot mai ascuţite. Aud că e inadmisibil aşa ceva. Alţi pasageri se oferă să elibereze un rând şi să se mute ei pe locurile familiei. El însă nu vrea asta. Vrea să i se facă dreptate. Să i se dea cele trei locuri pe care credea el că le are, nu altele trei fix la fel, doar că puţin mai în spate. Soţia şi copilul vor să accepte oferta, el însă nu. El nu vrea o soluţie, el vrea să aibă dreptate. Citisem sau auzisem pe undeva asta: Oamenii preferă să aibă dreptate, mai degrabă decât să fie fericiţi (Cred că era un context de relaţii conjugale). Atunci şi acolo mi s-a părut că s-a potrivit.

|||

Am găsit o notă care se cheamă “blog, Gabi de la Şarpele Roz” şi am zâmbit instant că parcă-l văd pe Gabi. Şarpele Roz e în renovare de (prea) multă vreme, dar asta nu mă-mpiedică să cinstesc amintirea lui Gabi. De departe cel mai simpatic ospătar pe care l-am observat vreodată, atent, vesel, cu capacitate de anticipare a nevoilor clienţilor, cu acelaşi tip de comportament faţă de toţi clienţii pe care i-am observat eu şi mereu zâmbind. Cu gesturi părinteşti şi privire de încurajare faţă de cei mai tineri de pe lângă el. Genul ăla de om care face ce-i place. Sau care vede partea bună şi când nu-i place. De la el mi-am propus să ţin minte să respect mereu ce fac şi să nu uit că atunci când greşesc tot ce-mi doresc e să fie cineva lângă mine care să mă asigure din priviri că greşim cu toţii şi că important e să repar şi să merg mai departe.

Written by raluca

Zambesc si rad mult. Uneori sarcastic

This article has 2 comments

  1. Pingback: Neşlefuite (2). Lăutari. Anşchilopat. Curs online. | Mai departe

Leave a Reply to Andrei Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *